Treceți la conținutul principal

Tristețea mea...

M-am întrebat astăzi cu o tristețe de nedescris în cuvinte omenești: De ce? De ce, eu?
Nu am un răspuns, pentru că nu există răspuns la această întrebare.
Am simțit greutatea durerii în piept așa ca atunci când cineva îți pune o piatră uriașă pe suflet și nu mai poți respira, nu mai poți gândi, nu mai poți face nimic. O durere de nedescris.
Dar...am încercat să muncesc oră după oră, minut cu minut până seara târziu așa că am uitat puțin câte puțin de durerea uriașa a sufletului meu.

Nu, nu sufăr din iubire! pentru cei care nu mă cunoasteți.
Sufăr din dragoste pentru copii mei... Doar cel care are copii poate înțelege durerea aceasta.
Dar...în seara aceasta un om drag mie mi-a spus așa:
La un moment dat copii își iau zborul și părintele trebuie să-i permită copilului să zboare! 
Tu, tu trebuie să consideri că el și-a luat mai repede zborul.
Frumoase cuvinte, înțelepte...acum sincer parcă piatra de pe sufletul meu a fost luată.
Și-a luat zborul, iar când vrea el să poposească în brațele mele, eu...o să-l primesc cu brațele deschise.

Vedeți voi, poate mă repet, dar nimeni nu ne învață să fim părinți buni.
A fi părinte este o mare aventură.
Fiecare zi e plină de peripeții.
Fiecare moment este unul vesel sau trist.
Fiecare clipă este o provocare la care poți face față, sau nu.

Nu cred că există părinți buni sau răi.
Cred din suflet că există doar părinți care fac tot posibilul să-i fie bine copilului lui.
Eu am învățat din mers să fiu părinte.
M-am străduit din tot sufletul să-mi educ copii. Chiar din tot sufletul. Sunt copii buni.
Astăzi însă nu am putut să nu-mi pun întrebarea:
Oare am reușit cu adevărat?

Ce este educația?
Toți în țara aceasta suntem experți în educație!
Toți știm ce e mai bine să facă copilul nostru la școală!
Mergem să ne facem dreptate la școală, criticăm că de, noi...cunoaștem!
Mai avem și pretenția să se facă cum spun eu!

Educația însă vine din interior, asta nu pot unii înțelege.
Dacă ești educat încerci să nu te amesteci acolo unde e treaba altora.
Încerci să vezi care sunt problemele reale ale copilului tău și să le rezolvi acasă. 
Pentru că, dragii mei, bazele educație sunt puse acasă, în familie.

Educația ține de tine, de felul tău de a înțelege lucrurile, de felul în care te-ai pregătit, de felul în care te porți cu cei din jurul tău. 
E ceva care...se vede!

Poate astăzi sunt mai realistă decât în alte momente ale scrierii mele.
O să vă spun de ce.
Pentru că iarăși am suferit.
Iar această suferință, ciudat în loc să mă dărâme, mă întărește mereu.
Pentru că...așa sunt părinții!

Educația, ca să revin la subiect, ține de familie în primul rând și apoi de școală.
Nu mai aruncați cu noroi acolo unde nu trebuie. Fiecare profesor face eforturi maxime pentru a oferi cât mai multă educație tinerilor din ziua de astăzi. Într-o societate în care se încearcă discreditarea lor, de ani de zile. Într-o societate în care familia nu-și mai face datoria! Într-o societate întoarsă pe dos.

Sunt unii care vin să spună de alte sisteme de învățare, din alte țări.
Hei! Suntem în România.
Suntem acasă.
Noi am învățat în acest sistem și am făcut-o foarte bine.
Vrei altfel...ești liber să pleci, să îți educi copilul acolo.
Dar...să ai grijă că dacă cineva de la școala aceea, din orice țară o fi ea, vede că tu...părintele nu îți faci datoria, nu te implici activ în educația lui, atunci...surpriză!
Ei, vedeți de ce vin părinți cu pretenții?
Pentru că în țara noastră...pot!
Nu contează ce meserie au, ei știu cum trebuie să predai, cum trebuie să îți faci lecția!
Hai să mergem și la directorul dintr-o fabrică, că avem copilul care muncește acolo, și să-i spunem cum să-și facă datoria! Sau mergem la patron că de...putem! Să îl certăm puțin pentru că nu își îndeplinește obiectivele!

Ce vreau să înțelegeți este că fiecare ne cunoaștem meseria, o facem cu plăcere sau nu ( pentru că nu am știut să alegem!), dar o facem bine, grozav sau excelent dacă presăram puțină pasiune!

Societatea în care trăim este una întoarsă pe dos, mă întreb eu tristă atunci cum credeți că sunt copii noștri?
Ei trăiesc alături de noi fiecare schimbare, fiecare moment mai tensionat din țara aceasta, pentru că...noi, părinții suntem cei care le transmitem asta!
Și pentru că suntem un popor care uită încet, încet să râdă și copii noștri uită să se bucure de copilărie.

Mi-aduc aminte că ani de zile plecam dimineața devreme ca să ajung la timp și eram gândită, agitată ce trebuie să fac, repetam în minte pas cu pas totul în timp ce alergam. ( atunci nu făceam sport organizat!)
Într-o dimineață trecând pe lângă un grup de bărbați, muncitori după haine, am fost așa de surprinsă de hohotele lor de râs încât toată ziua m-am întrebat eu de ce nu mai am timp să râd! Dar m-am bucurat din suflet pentru ei, pentru veselia lor, pentru că mai aveau timp pentru un banc!

Suntem un popor trist, deși nu ar trebui...
Suntem oameni care ne simțim în bătaia vântului, oameni care de multe ori renunță la luptă pentru că și așa nimic nu se schimbă.
Sunt fericită de fiecare dată când văd oamenii că reacționează, dar v-am spus cred din tot sufletul că trebuie să luăm atitudine atunci când ne exercităm dreptul pe care-l avem.

Mă simt de multe ori cu sufletul și mintea la pământ, pentru că simt că sunt prea mică în lumea aceasta atât de mare și atât de complicată.
Apoi mă gândesc așa:
poate sunt, pentru că trebuie să fiu!

Poate că eu simt lumea altfel decât alții, dar nu înseamnă că nu știu ce se întâmplă în jurul meu, nu înseamnă că nu știu că bursa a căzut în SUA mai rău decât în 2008, că vremea a luat-o razna, că noi, România, tocmai am încheiat cea mai bună afacere cu Ungaria în ceea ce privește gazele naturale!
Vedeți? știu ce se întâmplă în viața reală, dar încerc să schimb ceva...
Știu, o să mă întrebați ce vreau să schimb.

Și vă răspund:
Gândirea femeilor din țara noastră!
Gândirea oamenilor în ceea ce privește viața! Cel mai prețios lucru pe care l-am primit și ne aparține!
Și mă schimb pe mine!
În bine, doar...în bine.
Și cred din tot sufletul că sunt un părinte bun, un părinte care s-a străduit din suflet pentru  educația copiilor, așa cum părinții mei m-au educat pe mine...Pentru că:

            Educația se vede, o ai în purtare, în cuvinte, în gesturi, în fapte, pentru toată viața și nu poate nimeni să atenteze la ea!

Pentru voi,
Pentru copii mei, cu dragoste infinită,
                                                      Eu.
***
O imagine preluată în seara aceasta.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat