Treceți la conținutul principal

Tristețea mea...

M-am întrebat astăzi cu o tristețe de nedescris în cuvinte omenești: De ce? De ce, eu?
Nu am un răspuns, pentru că nu există răspuns la această întrebare.
Am simțit greutatea durerii în piept așa ca atunci când cineva îți pune o piatră uriașă pe suflet și nu mai poți respira, nu mai poți gândi, nu mai poți face nimic. O durere de nedescris.
Dar...am încercat să muncesc oră după oră, minut cu minut până seara târziu așa că am uitat puțin câte puțin de durerea uriașa a sufletului meu.

Nu, nu sufăr din iubire! pentru cei care nu mă cunoasteți.
Sufăr din dragoste pentru copii mei... Doar cel care are copii poate înțelege durerea aceasta.
Dar...în seara aceasta un om drag mie mi-a spus așa:
La un moment dat copii își iau zborul și părintele trebuie să-i permită copilului să zboare! 
Tu, tu trebuie să consideri că el și-a luat mai repede zborul.
Frumoase cuvinte, înțelepte...acum sincer parcă piatra de pe sufletul meu a fost luată.
Și-a luat zborul, iar când vrea el să poposească în brațele mele, eu...o să-l primesc cu brațele deschise.

Vedeți voi, poate mă repet, dar nimeni nu ne învață să fim părinți buni.
A fi părinte este o mare aventură.
Fiecare zi e plină de peripeții.
Fiecare moment este unul vesel sau trist.
Fiecare clipă este o provocare la care poți face față, sau nu.

Nu cred că există părinți buni sau răi.
Cred din suflet că există doar părinți care fac tot posibilul să-i fie bine copilului lui.
Eu am învățat din mers să fiu părinte.
M-am străduit din tot sufletul să-mi educ copii. Chiar din tot sufletul. Sunt copii buni.
Astăzi însă nu am putut să nu-mi pun întrebarea:
Oare am reușit cu adevărat?

Ce este educația?
Toți în țara aceasta suntem experți în educație!
Toți știm ce e mai bine să facă copilul nostru la școală!
Mergem să ne facem dreptate la școală, criticăm că de, noi...cunoaștem!
Mai avem și pretenția să se facă cum spun eu!

Educația însă vine din interior, asta nu pot unii înțelege.
Dacă ești educat încerci să nu te amesteci acolo unde e treaba altora.
Încerci să vezi care sunt problemele reale ale copilului tău și să le rezolvi acasă. 
Pentru că, dragii mei, bazele educație sunt puse acasă, în familie.

Educația ține de tine, de felul tău de a înțelege lucrurile, de felul în care te-ai pregătit, de felul în care te porți cu cei din jurul tău. 
E ceva care...se vede!

Poate astăzi sunt mai realistă decât în alte momente ale scrierii mele.
O să vă spun de ce.
Pentru că iarăși am suferit.
Iar această suferință, ciudat în loc să mă dărâme, mă întărește mereu.
Pentru că...așa sunt părinții!

Educația, ca să revin la subiect, ține de familie în primul rând și apoi de școală.
Nu mai aruncați cu noroi acolo unde nu trebuie. Fiecare profesor face eforturi maxime pentru a oferi cât mai multă educație tinerilor din ziua de astăzi. Într-o societate în care se încearcă discreditarea lor, de ani de zile. Într-o societate în care familia nu-și mai face datoria! Într-o societate întoarsă pe dos.

Sunt unii care vin să spună de alte sisteme de învățare, din alte țări.
Hei! Suntem în România.
Suntem acasă.
Noi am învățat în acest sistem și am făcut-o foarte bine.
Vrei altfel...ești liber să pleci, să îți educi copilul acolo.
Dar...să ai grijă că dacă cineva de la școala aceea, din orice țară o fi ea, vede că tu...părintele nu îți faci datoria, nu te implici activ în educația lui, atunci...surpriză!
Ei, vedeți de ce vin părinți cu pretenții?
Pentru că în țara noastră...pot!
Nu contează ce meserie au, ei știu cum trebuie să predai, cum trebuie să îți faci lecția!
Hai să mergem și la directorul dintr-o fabrică, că avem copilul care muncește acolo, și să-i spunem cum să-și facă datoria! Sau mergem la patron că de...putem! Să îl certăm puțin pentru că nu își îndeplinește obiectivele!

Ce vreau să înțelegeți este că fiecare ne cunoaștem meseria, o facem cu plăcere sau nu ( pentru că nu am știut să alegem!), dar o facem bine, grozav sau excelent dacă presăram puțină pasiune!

Societatea în care trăim este una întoarsă pe dos, mă întreb eu tristă atunci cum credeți că sunt copii noștri?
Ei trăiesc alături de noi fiecare schimbare, fiecare moment mai tensionat din țara aceasta, pentru că...noi, părinții suntem cei care le transmitem asta!
Și pentru că suntem un popor care uită încet, încet să râdă și copii noștri uită să se bucure de copilărie.

Mi-aduc aminte că ani de zile plecam dimineața devreme ca să ajung la timp și eram gândită, agitată ce trebuie să fac, repetam în minte pas cu pas totul în timp ce alergam. ( atunci nu făceam sport organizat!)
Într-o dimineață trecând pe lângă un grup de bărbați, muncitori după haine, am fost așa de surprinsă de hohotele lor de râs încât toată ziua m-am întrebat eu de ce nu mai am timp să râd! Dar m-am bucurat din suflet pentru ei, pentru veselia lor, pentru că mai aveau timp pentru un banc!

Suntem un popor trist, deși nu ar trebui...
Suntem oameni care ne simțim în bătaia vântului, oameni care de multe ori renunță la luptă pentru că și așa nimic nu se schimbă.
Sunt fericită de fiecare dată când văd oamenii că reacționează, dar v-am spus cred din tot sufletul că trebuie să luăm atitudine atunci când ne exercităm dreptul pe care-l avem.

Mă simt de multe ori cu sufletul și mintea la pământ, pentru că simt că sunt prea mică în lumea aceasta atât de mare și atât de complicată.
Apoi mă gândesc așa:
poate sunt, pentru că trebuie să fiu!

Poate că eu simt lumea altfel decât alții, dar nu înseamnă că nu știu ce se întâmplă în jurul meu, nu înseamnă că nu știu că bursa a căzut în SUA mai rău decât în 2008, că vremea a luat-o razna, că noi, România, tocmai am încheiat cea mai bună afacere cu Ungaria în ceea ce privește gazele naturale!
Vedeți? știu ce se întâmplă în viața reală, dar încerc să schimb ceva...
Știu, o să mă întrebați ce vreau să schimb.

Și vă răspund:
Gândirea femeilor din țara noastră!
Gândirea oamenilor în ceea ce privește viața! Cel mai prețios lucru pe care l-am primit și ne aparține!
Și mă schimb pe mine!
În bine, doar...în bine.
Și cred din tot sufletul că sunt un părinte bun, un părinte care s-a străduit din suflet pentru  educația copiilor, așa cum părinții mei m-au educat pe mine...Pentru că:

            Educația se vede, o ai în purtare, în cuvinte, în gesturi, în fapte, pentru toată viața și nu poate nimeni să atenteze la ea!

Pentru voi,
Pentru copii mei, cu dragoste infinită,
                                                      Eu.
***
O imagine preluată în seara aceasta.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…