Treceți la conținutul principal

yesterday...

Există momente în viață când simți că e timpul să spui: "La revedere!"
Cât de greu! Câtă durere...
Dar viața aceasta nu te lasă să negociezi, nu te lasă!
Când e timpul, e pur și simplu... timpul!

Mă aplec cu greutate asupra cuvintelor, pentru că sufletul meu e sfărâmat încă o dată și durerea e insuportabilă. Încerc să-mi găsesc echilibrul în această furtună care nu se mai termină, dar e tot mai greu să-mi găsesc repere și...cuvintele mele se preschimbă cumva în picături înghețate care "topesc" totul în jurul lor!

O să încerc ceva...
Pentru durere,
Pentru alinare,
Pentru speranță!

yesterday...

Un vânt ușor adie dinspre munți. Primăvara își face încet, încet aparția. Viorelele și ghioceii au ieșit încrezători printre zăpada topită de soarele vioi. Păsările ciripesc vesele și libere prin pomii din jurul casei, parcă se ceartă, se iau la întrecere, își zbârlesc penele și apoi se scutură și se sărută delicat în razele pline de curcubeu. 
"Viața, viața revine"...își spune Dany.
Stă tăcut pe banca din grădină urmărind cu interes fiecare mișcare. Surprinde furnicile cum se mișcă harnice pe pământul încă înghețat, vede o albină cam amorțită care stă pe o viorea...
Aparatul de fotografiat e lângă el, dar parcă nu-i vine să facă poze! Gândurile-i zboară departe și nu le poate aduce înapoi. 
"De ce?" se întreabă el. 
"De ce viața e așa de nedreaptă? De ce nu îmi mai dă speranță?"
Ochii lui mari și negri caută încruntat la freamătul brazilor, la cerul care și-a scuturat norii și se oglindește mândru în soarele șăgalnic. 
Sprâncenele lui dese se strâng într-o singură linie care ar înfricoșa orice om, dar păsările nici nu-l bagă în seamă zburând fericite din brad în brad scuturând prin joaca lor și ultima urmă de zăpadă...
"De ce?" șoptește el în timp ce palmele-i mari se strâng în pumni ridicați spre cer.

Nu-i răspunde nimeni la întrebare. Soarele-l orbește cu razele care se joacă pe omătul care acoperă din loc în loc grădina și cerul parcă-i zâmbește batjocoritor...
"M-am prostit?" șoptește el...
"Am început să vorbesc singur..."
Se ridică speriind păsărelele care tocmai s-au oprit din joacă și zgomotul lor infernal îl fac și mai irascibil. Își ia aparatul și încet se îndreaptă spre casa care acum pare așa de pustie.
"Degeaba vreau", își spune el, "nimic nu mai e ca înainte!" 
"Nimic nu mai are sclipire! Lipsește..."
Un oftat îi tresaltă sufletul dureros și-l readuce la realitate.

Casa, casa care altădată îl făcea fericit astăzi nu-i mai oferă nimic. Totul e pustiu. Nu are zâmbet, nu are culoare, nu are sclipirea din ochii ei, nu are râsul acela copilăresc din toată inima, nu are dansul ei nebun fără ritm...
Își face mecanic o cafea și caută ceva prin documentele lui, dar mintea-i zboară mereu la chipul împietrit de durere pe care l-a lăsat în urmă, la lacrimile care-i străbat obrajii palizi, la frământarea neîntreruptă a mâinilor și la cuvintele rostite fără șir: "Nu-i corect, nu-i corect, nu-i corect..."

S-a uitat la ea și nu a putut să o ajute, nu a fost în stare să-i ia durerea. Sufletul lui s-a rupt în două, a simțit că pământul se crapă și totul cade, chiar și el așa înalt cum era, se prăbușește în acel abis.
Când ochii lui negri și adânci au văzut iarăși în fața lui nu mai era...nimeni!

Atunci a căutat-o în fiecare colț al casei, în fiecare parte a grădinii, în fiecare colț din inima și mintea lui. Dar nu mai era, cumva dispăruse parcă cu totul, într-o altă lume, o lume în care bunătatea e la ordinea zilei, în care voia bună e pe buzele tuturor, în care blândețea iubirii alină rănile vechi și grele.
A sunat înnebunit peste tot, dar nimeni nu a văzut-o. 
A strigat spre păsări să zboare în toate zările și să-i aducă un semn, un gând, orice...doar să știe că e bine. Păsările s-au uitat nepăsătoare la el și la durerea-i care străbate chipul și ciripeau vesele luându-se la întrecere prin rămurelele înghețate răspândind în jurul lor zăpada încăpățânată.
"Unde e? Unde e?" își spune el trist uitându-se la aburul care iese din cafeaua fierbinte.
"Cum să-i explic? Cum să o fac să înțeleagă?"

Își pleacă gânditor fruntea și pașii lui încep să măsoare apăsat camera. Încă din facultate mersul acesta îl liniștește, îi pune în mișcare fiecare neuron, caută, evaluează și găsește probabilități nemăsurate. 
Tresare. Rămâne uimit de gândul care-l străbate asemeni unui fulger. Cântărește cu rapiditate probabilitatea și gândul îi tai respirația, îl dezechilibrează și se vede nevoit să se așeze cât e de mare pe scaun câteva clipe.
Se uită buimac în jur și dintr-un salt își ia haina, în fugă, ieșind din casă ca o vijelie. 
Pleacă cu o viteză care nu-i stă în fire, conduce ca un nebun, dar nu-i mai pasă de nimeni și de nimic. Știe că e...ultima lui șansă!
Știe că e...momentul pe care l-a visat toată viața.
Știe că e...tot ce și-a dorit de la viață!
"Trebuie să fie acolo!" 
"Trebuie". "Trebuie", își repetă singur în mașina care străbate satele unul după altul fără să vadă casele, copii, oamenii, animalele...nimic.
...
Se lasă înserarea. Soarele mândru-și pleacă fruntea peste dealul din fața ei aruncând în toate părțile razele roșiatice dând farmec și culoare căsuței cu obloane vezi. Păsările zgribulite stau adunate după o zi de ciripituri vesele. Ghioceii din grădina mică din fața casei își pleacă încet capul pregătindu-se de somn. Glasurile sătenilor răsună încă în timp ce-și conduc animalele să se adape. 
Sunete dragi, sunete cunoscute încă din copilărie. 
Lacrimile-i străbat întreaga ființă. 
De când a poposit aici nimeni nu o oprește din plâns. 
Au renunțat, știu că trebuie să-și verse amarul durerii aici, la pământul strămoșilor, la locul de care este așa de legată. Fire invizibile-i transmit orice durere din sat, orice bucurie a pământului, orice tristețe. Nu contează că e la distanță de mii de kilometrii, ea...știe!

În curtea mare și pătrată, pe bătrânul trunchi de copac, pe post de bancă, lângă căsuța micuță cu amintiri frumoase și dragi, plânge asemeni copiilor în hohote...

Vin pe rând. Se uită la ea...și pleacă plângând spre casa lor.
Nu vede nimic, doar simte privirea lor, cumva intră pe poarta aceea veche într-o liniște deplină, parcă sunt într-o biserică...Nu vor să deranjeze, dar nu pot sta la casa lor...
Fata lor, fata cea de la oarș, s-a întors! 
Nu mai e copila aceea zâmbitoare, dar cumva anii nu i-au schimbat sufletul.

Acum știu cu toții că-și poartă durerea cu demnitate și calcă ușor până aproape lângă ea, se uită și plâng cu ea, își pun basmaua la gură și pleacă spre casele lor plângând în tihnă pentru copila lor, pentru părinții care nu mai sunt, pentru toate necazurile din lumea aceasta...

Bărânul soare-și ascunde chipul dincolo de dealul pe care ea în urmă cu mulți ani îl străbătea la pas. Noaptea se lasă peste satul amorțit. Poarta e închisă acum, ultima femeie a apropiat-o cu grijă... Câinii încep să latre în noaptea adâncă.
Privește în jur. 
Se ridică și aprinde becul de afară. 
Privește cu drag la fântâna din fața casei. 
Își ia o cană și o umple de apa rece și o soarbe încet picătură cu picătură. 
Îi răcorește cumva sufletul care-i arde ca o văpaie.

Intră în căsuța ei. O cameră care e și bucătărie și dormitor. Închide obloanele la ferestrele mici. 
Se întinde în pat și privește grinzile de lemn...
Aici, aici e acasă!
Aici, doar aici e protejată!
Aici, doar aici a fost fericită!
Adoarme încet cu lacrimi în ochii nemaivăzând luna care-a răsărit de după dealul cu cruce, care se ridică mândră privind cu atenție în satul acela dintre culmi line. Își trimite razele prin geamul dinspre curte, care nu are obloane, și-i mângâie pletele negre răsfirate pe pernă...
"E acasă"...șoptește luna, "e acasă!"
....

 Pentru voi,
   astăzi așa de tristă, 
                               Eu.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…