yesterday...

Există momente în viață când simți că e timpul să spui: "La revedere!"
Cât de greu! Câtă durere...
Dar viața aceasta nu te lasă să negociezi, nu te lasă!
Când e timpul, e pur și simplu... timpul!

Mă aplec cu greutate asupra cuvintelor, pentru că sufletul meu e sfărâmat încă o dată și durerea e insuportabilă. Încerc să-mi găsesc echilibrul în această furtună care nu se mai termină, dar e tot mai greu să-mi găsesc repere și...cuvintele mele se preschimbă cumva în picături înghețate care "topesc" totul în jurul lor!

O să încerc ceva...
Pentru durere,
Pentru alinare,
Pentru speranță!

yesterday...

Un vânt ușor adie dinspre munți. Primăvara își face încet, încet aparția. Viorelele și ghioceii au ieșit încrezători printre zăpada topită de soarele vioi. Păsările ciripesc vesele și libere prin pomii din jurul casei, parcă se ceartă, se iau la întrecere, își zbârlesc penele și apoi se scutură și se sărută delicat în razele pline de curcubeu. 

"Viața, viața revine"...își spune Dany.

Stă tăcut pe banca din grădină urmărind cu interes fiecare mișcare. Surprinde furnicile cum se mișcă harnice pe pământul încă înghețat, vede o albină cam amorțită care stă pe o viorea...

Aparatul de fotografiat e lângă el, dar parcă nu-i vine să facă poze! Gândurile-i zboară departe și nu le poate aduce înapoi. 

"De ce?" se întreabă el. 

"De ce viața e așa de nedreaptă? De ce nu îmi mai dă speranță?"

Ochii lui mari și negri caută încruntat la freamătul brazilor, la cerul care și-a scuturat norii și se oglindește mândru în soarele șăgalnic. 

Sprâncenele lui dese se strâng într-o singură linie care ar înfricoșa orice om, dar păsările nici nu-l bagă în seamă zburând fericite din brad în brad scuturând prin joaca lor și ultima urmă de zăpadă...

"De ce?" șoptește el în timp ce palmele-i mari se strâng în pumni ridicați spre cer.

Nu-i răspunde nimeni la întrebare. Soarele-l orbește cu razele care se joacă pe omătul care acoperă din loc în loc grădina și cerul parcă-i zâmbește batjocoritor...

"M-am prostit?" șoptește el...

"Am început să vorbesc singur..."

Se ridică speriind păsărelele care tocmai s-au oprit din joacă și zgomotul lor infernal îl fac și mai irascibil. Își ia aparatul și încet se îndreaptă spre casa care acum pare așa de pustie.

"Degeaba vreau", își spune el, "nimic nu mai e ca înainte!" 

"Nimic nu mai are sclipire! Lipsește..."

Un oftat îi tresaltă sufletul dureros și-l readuce la realitate.

Casa, casa care altădată îl făcea fericit astăzi nu-i mai oferă nimic. Totul e pustiu. Nu are zâmbet, nu are culoare, nu are sclipirea din ochii ei, nu are râsul acela copilăresc din toată inima, nu are dansul ei nebun fără ritm...

Își face mecanic o cafea și caută ceva prin documentele lui, dar mintea-i zboară mereu la chipul împietrit de durere pe care l-a lăsat în urmă, la lacrimile care-i străbat obrajii palizi, la frământarea neîntreruptă a mâinilor și la cuvintele rostite fără șir: "Nu-i corect, nu-i corect, nu-i corect..."

S-a uitat la ea și nu a putut să o ajute, nu a fost în stare să-i ia durerea. Sufletul lui s-a rupt în două, a simțit că pământul se crapă și totul cade, chiar și el așa înalt cum era, se prăbușește în acel abis.

Când ochii lui negri și adânci au văzut iarăși în fața lui nu mai era...nimeni!

Atunci a căutat-o în fiecare colț al casei, în fiecare parte a grădinii, în fiecare colț din inima și mintea lui. Dar nu mai era, cumva dispăruse parcă cu totul, într-o altă lume, o lume în care bunătatea e la ordinea zilei, în care voia bună e pe buzele tuturor, în care blândețea iubirii alină rănile vechi și grele.

A sunat înnebunit peste tot, dar nimeni nu a văzut-o. 

A strigat spre păsări să zboare în toate zările și să-i aducă un semn, un gând, orice...doar să știe că e bine. Păsările s-au uitat nepăsătoare la el și la durerea-i care străbate chipul și ciripeau vesele luându-se la întrecere prin rămurelele înghețate răspândind în jurul lor zăpada încăpățânată.

"Unde e? Unde e?" își spune el trist uitându-se la aburul care iese din cafeaua fierbinte.

"Cum să-i explic? Cum să o fac să înțeleagă?"

Își pleacă gânditor fruntea și pașii lui încep să măsoare apăsat camera. Încă din facultate mersul acesta îl liniștește, îi pune în mișcare fiecare neuron, caută, evaluează și găsește probabilități nemăsurate. 

Tresare. Rămâne uimit de gândul care-l străbate asemeni unui fulger. Cântărește cu rapiditate probabilitatea și gândul îi tai respirația, îl dezechilibrează și se vede nevoit să se așeze cât e de mare pe scaun câteva clipe.

Se uită buimac în jur și dintr-un salt își ia haina, în fugă, ieșind din casă ca o vijelie. 

Pleacă cu o viteză care nu-i stă în fire, conduce ca un nebun, dar nu-i mai pasă de nimeni și de nimic. Știe că e...ultima lui șansă!

Știe că e...momentul pe care l-a visat toată viața.

Știe că e...tot ce și-a dorit de la viață!

"Trebuie să fie acolo!" 

"Trebuie". "Trebuie", își repetă singur în mașina care străbate satele unul după altul fără să vadă casele, copii, oamenii, animalele...nimic.

...

Se lasă înserarea. Soarele mândru-și pleacă fruntea peste dealul din fața ei aruncând în toate părțile razele roșiatice dând farmec și culoare căsuței cu obloane vezi. Păsările zgribulite stau adunate după o zi de ciripituri vesele. Ghioceii din grădina mică din fața casei își pleacă încet capul pregătindu-se de somn. Glasurile sătenilor răsună încă în timp ce-și conduc animalele să se adape. 

Sunete dragi, sunete cunoscute încă din copilărie. 

Lacrimile-i străbat întreaga ființă. 

De când a poposit aici nimeni nu o oprește din plâns. 

Au renunțat, știu că trebuie să-și verse amarul durerii aici, la pământul strămoșilor, la locul de care este așa de legată. Fire invizibile-i transmit orice durere din sat, orice bucurie a pământului, orice tristețe. Nu contează că e la distanță de mii de kilometrii, ea...știe!

În curtea mare și pătrată, pe bătrânul trunchi de copac, pe post de bancă, lângă căsuța micuță cu amintiri frumoase și dragi, plânge asemeni copiilor în hohote...

Vin pe rând. Se uită la ea...și pleacă plângând spre casa lor.

Nu vede nimic, doar simte privirea lor, cumva intră pe poarta aceea veche într-o liniște deplină, parcă sunt într-o biserică...Nu vor să deranjeze, dar nu pot sta la casa lor...

Fata lor, fata cea de la oarș, s-a întors! 

Nu mai e copila aceea zâmbitoare, dar cumva anii nu i-au schimbat sufletul.

Acum știu cu toții că-și poartă durerea cu demnitate și calcă ușor până aproape lângă ea, se uită și plâng cu ea, își pun basmaua la gură și pleacă spre casele lor plângând în tihnă pentru copila lor, pentru părinții care nu mai sunt, pentru toate necazurile din lumea aceasta...

Bărânul soare-și ascunde chipul dincolo de dealul pe care ea în urmă cu mulți ani îl străbătea la pas. Noaptea se lasă peste satul amorțit. Poarta e închisă acum, ultima femeie a apropiat-o cu grijă... Câinii încep să latre în noaptea adâncă.

Privește în jur. 

Se ridică și aprinde becul de afară. 

Privește cu drag la fântâna din fața casei. 

Își ia o cană și o umple de apa rece și o soarbe încet picătură cu picătură. 

Îi răcorește cumva sufletul care-i arde ca o văpaie.

Intră în căsuța ei. O cameră care e și bucătărie și dormitor. Închide obloanele la ferestrele mici. 

Se întinde în pat și privește grinzile de lemn...

Aici, aici e acasă!

Aici, doar aici e protejată!

Aici, doar aici a fost fericită!

Adoarme încet cu lacrimi în ochii nemaivăzând luna care-a răsărit de după dealul cu cruce, care se ridică mândră privind cu atenție în satul acela dintre culmi line. Își trimite razele prin geamul dinspre curte, care nu are obloane, și-i mângâie pletele negre răsfirate pe pernă...

"E acasă"...șoptește luna, "e acasă!"

....

 Pentru voi,

   astăzi așa de tristă, 

                               Eu.