Bună dimineața, primăvară!
Bună dimineața, viață!
Bună dimineața...speranță!
Viața e asemeni cerului senin pe care se joacă norii, e asemeni soarelui care topește și ultima urmă de zăpadă, e...doar viață. Zi cu zi, clipă cu clipă suntem noi, oamenii unul alături de altul sau departe, atât de departe...
Cu bune și rele, cu lacrimi și zâmbet, cu disperare și speranță!
Îmi plec fruntea și mă gândesc la destin.
Nu pot să nu-mi pun întrebarea: De ce? Ce planuri are...cu mine?
Viața mi se pare atât de nedreaptă.
Viața mi se pare așa de tristă.
Destinul? mă întreb eu.
Nu știu, chiar nu știu.
Mă gândesc că poate Cineva râde de mine sau cu mine...
Cine știe!
Astăzi în ziua aceasta frumoasă în care am fost așa de îmbrățișată și iubită aș vrea să scriu câteva rânduri pentru speranță!
...
Bună dimineața, primăvară!
Bună dimineața, suflet zdrobit!
Bună dimineața, speranță!
Bună dimineața, soare!
Florile de cireș își scutură încet petalele peste fruntea-i îngândurată. "Un an șoptește, un an..."
Privește cu ochii mari în care se joacă două lacrimi fierbinți și gândurile-i se zbat în piept, țipând până la cerul fără nori:
"De ce? De ce viața aceasta nedreaptă?"
Își ridică pumnii spre cer, dar ochii tresar în durerea revederii florilor de cireș care-și revarsă frumusețea peste lacul tăcut și trist.
Își lasă mâinile încet pe lângă trupu-i zguduit de hohotele de plâns...
E așezată pe iarba crudă, pe malul lacului tăcut, iar florile de cireș zboară asemeni fluturilor prin părul lung și negru.
Plânge.
Plânge, în hohote.
Își strânge genunchii la piept.
Plânge.
Lacrimile-i străbat ființa și gândurile-i se zbat în propria neputință.
Un an.
Un an de durere, de nedreptate, de tristețe peste măsură.
Plânge.
Doar...plânge.
Florile de cireș privesc mirate la femeia care-și plânge amarul și jucăușe zboară spre ea.
Îi șterg într-o adiere lacrimile, îi sărută pleapele obosite, îi prind părul și-i fac două plete, îi ating în mângâiere fața palidă...
Ea privește mirată la florile de cireș.
Se lasă dezmierdată.
Se lasă alintată așa cum n-a mai fost în toată viața ei...
Zâmbește.
Zâmbește cu toată ființa ei.
Chipul prinde culoare, pletele-i cu flori de cireș stau mândre pe umeri, ochii adânci privesc spre cer la soarele șagalnic.
- Bună dimineața! șoptește.
-Bună dimineața, șoptește soarele. Privește! murmură el, și-i arată lacul...
Ea se ridică și se uită la lacul tăcut și trist.
Atunci, soarele zâmbește și-și revarsă razele în stropii lacului și totul prinde viață. Peștii se trezesc flămânzi, gângăniile rătăcesc prin văzduhul scânteietor, păsările ciripesc și fac tumbe printre florile de cireș.
Respiră.
Respiră adânc.
Durerea dispare treptat.
Soarele-i mângâie pletele, apoi o prinde de mână și o poartă peste dealurile înverzite, peste lacul vesel strălucitor.
Îi poartă visele departe la chipul drag...
Atât de drag!
O ajută să-i mângâie pletele aurii, să-i dezmierde ochii albaștri, să-i sărute pleapele, să-l strângă la piept. Atingerea e așa de reală încât lacrimile-și scaldă pletele în apa adâncă a ochilor ei.
Copilul suspină.
Ea...îi fură suspinul.
Îi mângâie frunte.
Îi sărută ochii.
Îi sărută degetele frumoase și-și odihnește capul pe pieptul lui...
Soarele o ia în brațe și-o poartă înapoi la cireșul înflorit, la păsările care acum stau într-o tăcere nefirească, la lacul trist...
Privirea se prinde de petalele care zboară în jurul ei ca un roi de fluturi.
"Copilul meu, șoptește ea, copilul meu..."
Stă.
Tăcută.
Tristă.
Atinge iarba și-i glasul ei șoptește: "Firule, măi fir de iarbă/ Pe tine cine te-ntreabă?/ De te doare, de ți-e teamă/ Când ești călcat în picioare..."
Glasul ei răsună straniu în liniștea nefirească...
Soarele își pleacă ochii spre dealurile line, spre pomii înfloriți, spre oamenii care străbat ulițele satului în tăcere, spre izvorul care tresare în suspine, spre jalea din glasul ei...
O ia în brațe.
Îi sărută sufletul.
Îi vindecă gândurile.
Îi luminează chipul.
Îi aduce zâmbet pe buze.
- Bună dimineața, primăvară!
- Bună dimineața, speranță!
- Bună dimineața, soare!
Pentru copilul meu,
cu dragoste infinită,
Eu, mama.
Bună dimineața, viață!
Bună dimineața...speranță!
Viața e asemeni cerului senin pe care se joacă norii, e asemeni soarelui care topește și ultima urmă de zăpadă, e...doar viață. Zi cu zi, clipă cu clipă suntem noi, oamenii unul alături de altul sau departe, atât de departe...
Cu bune și rele, cu lacrimi și zâmbet, cu disperare și speranță!
Îmi plec fruntea și mă gândesc la destin.
Nu pot să nu-mi pun întrebarea: De ce? Ce planuri are...cu mine?
Viața mi se pare atât de nedreaptă.Viața mi se pare așa de tristă.
Destinul? mă întreb eu.
Nu știu, chiar nu știu.
Mă gândesc că poate Cineva râde de mine sau cu mine...
Cine știe!
Astăzi în ziua aceasta frumoasă în care am fost așa de îmbrățișată și iubită aș vrea să scriu câteva rânduri pentru speranță!
...
Bună dimineața, primăvară!
Bună dimineața, suflet zdrobit!
Bună dimineața, speranță!
Bună dimineața, soare!
Florile de cireș își scutură încet petalele peste fruntea-i îngândurată. "Un an șoptește, un an..."
Privește cu ochii mari în care se joacă două lacrimi fierbinți și gândurile-i se zbat în piept, țipând până la cerul fără nori:
"De ce? De ce viața aceasta nedreaptă?"
Își ridică pumnii spre cer, dar ochii tresar în durerea revederii florilor de cireș care-și revarsă frumusețea peste lacul tăcut și trist.
Își lasă mâinile încet pe lângă trupu-i zguduit de hohotele de plâns...
E așezată pe iarba crudă, pe malul lacului tăcut, iar florile de cireș zboară asemeni fluturilor prin părul lung și negru.
Plânge.
Plânge, în hohote.
Își strânge genunchii la piept.
Plânge.
Lacrimile-i străbat ființa și gândurile-i se zbat în propria neputință.
Un an.
Un an de durere, de nedreptate, de tristețe peste măsură.
Plânge.
Doar...plânge.
Florile de cireș privesc mirate la femeia care-și plânge amarul și jucăușe zboară spre ea.
Îi șterg într-o adiere lacrimile, îi sărută pleapele obosite, îi prind părul și-i fac două plete, îi ating în mângâiere fața palidă...
Ea privește mirată la florile de cireș.
Se lasă dezmierdată.
Se lasă alintată așa cum n-a mai fost în toată viața ei...
Zâmbește.
Zâmbește cu toată ființa ei.
Chipul prinde culoare, pletele-i cu flori de cireș stau mândre pe umeri, ochii adânci privesc spre cer la soarele șagalnic.
- Bună dimineața! șoptește.
-Bună dimineața, șoptește soarele. Privește! murmură el, și-i arată lacul...
Ea se ridică și se uită la lacul tăcut și trist.
Atunci, soarele zâmbește și-și revarsă razele în stropii lacului și totul prinde viață. Peștii se trezesc flămânzi, gângăniile rătăcesc prin văzduhul scânteietor, păsările ciripesc și fac tumbe printre florile de cireș.
Respiră.
Respiră adânc.
Durerea dispare treptat.
Soarele-i mângâie pletele, apoi o prinde de mână și o poartă peste dealurile înverzite, peste lacul vesel strălucitor.
Îi poartă visele departe la chipul drag...
Atât de drag!
O ajută să-i mângâie pletele aurii, să-i dezmierde ochii albaștri, să-i sărute pleapele, să-l strângă la piept. Atingerea e așa de reală încât lacrimile-și scaldă pletele în apa adâncă a ochilor ei.
Copilul suspină.
Ea...îi fură suspinul.
Îi mângâie frunte.
Îi sărută ochii.
Îi sărută degetele frumoase și-și odihnește capul pe pieptul lui...
Soarele o ia în brațe și-o poartă înapoi la cireșul înflorit, la păsările care acum stau într-o tăcere nefirească, la lacul trist...
Privirea se prinde de petalele care zboară în jurul ei ca un roi de fluturi.
"Copilul meu, șoptește ea, copilul meu..."
Stă.
Tăcută.
Tristă.
Atinge iarba și-i glasul ei șoptește: "Firule, măi fir de iarbă/ Pe tine cine te-ntreabă?/ De te doare, de ți-e teamă/ Când ești călcat în picioare..."
Glasul ei răsună straniu în liniștea nefirească...
Soarele își pleacă ochii spre dealurile line, spre pomii înfloriți, spre oamenii care străbat ulițele satului în tăcere, spre izvorul care tresare în suspine, spre jalea din glasul ei...
O ia în brațe.
Îi sărută sufletul.
Îi vindecă gândurile.
Îi luminează chipul.
Îi aduce zâmbet pe buze.
- Bună dimineața, primăvară!
- Bună dimineața, speranță!
- Bună dimineața, soare!
Pentru copilul meu,
cu dragoste infinită,
Eu, mama.
Comentarii
Trimiteți un comentariu