Treceți la conținutul principal

Bună dimineața!

Bună dimineața, primăvară!
Bună dimineața, viață!
Bună dimineața...speranță!

Viața e asemeni cerului senin pe care se joacă norii, e asemeni soarelui care topește și ultima urmă de zăpadă, e...doar viață. Zi cu zi, clipă cu clipă suntem noi, oamenii unul alături de altul sau departe, atât de departe...
Cu bune și rele, cu lacrimi și zâmbet, cu disperare și speranță!
Îmi plec fruntea și mă gândesc la destin.
Nu pot să nu-mi pun întrebarea: De ce? Ce planuri are...cu mine?
Viața mi se pare atât de nedreaptă.
Viața mi se pare așa de tristă.
Destinul? mă întreb eu.
Nu știu, chiar nu știu.
Mă gândesc că poate Cineva râde de mine sau cu mine...
Cine știe!

Astăzi în ziua aceasta frumoasă în care am fost așa de îmbrățișată și iubită aș vrea să scriu câteva rânduri pentru speranță!
...
Bună dimineața, primăvară!
Bună dimineața, suflet zdrobit!
Bună dimineața, speranță!
Bună dimineața, soare!

Florile de cireș își scutură încet petalele peste fruntea-i îngândurată. "Un an șoptește, un an..."
Privește cu ochii mari în care se joacă două lacrimi fierbinți și gândurile-i se zbat în piept, țipând până la cerul fără nori: 
"De ce? De ce viața aceasta nedreaptă?"

Își ridică pumnii spre cer, dar ochii tresar în durerea revederii florilor de cireș care-și revarsă frumusețea peste lacul tăcut și trist. 
Își lasă mâinile încet pe lângă trupu-i zguduit de hohotele de plâns...
E așezată pe iarba crudă, pe malul lacului tăcut, iar florile de cireș zboară asemeni fluturilor prin părul lung și negru.

Plânge. 
Plânge, în hohote.
Își strânge genunchii la piept.
Plânge.
Lacrimile-i străbat ființa și gândurile-i se zbat în propria neputință.
Un an.
Un an de durere, de nedreptate, de tristețe peste măsură.
Plânge.
Doar...plânge.

Florile de cireș privesc mirate la femeia care-și plânge amarul și jucăușe zboară spre ea. 
Îi șterg într-o adiere lacrimile, îi sărută pleapele obosite, îi prind părul și-i fac două plete, îi ating în mângâiere fața palidă...

Ea privește mirată la florile de cireș.
Se lasă dezmierdată.
Se lasă alintată așa cum n-a mai fost în toată viața ei...

Zâmbește.
Zâmbește cu toată ființa ei.
Chipul prinde culoare, pletele-i cu flori de cireș stau mândre pe umeri, ochii adânci privesc spre cer la soarele șagalnic.
  - Bună dimineața! șoptește.
  -Bună dimineața, șoptește soarele. Privește! murmură el, și-i arată lacul...

Ea se ridică și se uită la lacul tăcut și trist.
Atunci, soarele zâmbește și-și revarsă razele în stropii lacului și totul prinde viață. Peștii se trezesc flămânzi, gângăniile rătăcesc prin văzduhul scânteietor, păsările ciripesc și fac tumbe printre florile de cireș.

Respiră.
Respiră adânc.
Durerea dispare treptat.
Soarele-i mângâie pletele, apoi o prinde de mână și o poartă peste dealurile înverzite, peste lacul vesel strălucitor. 
Îi poartă visele departe la chipul drag...
Atât de drag!

O ajută să-i mângâie pletele aurii, să-i dezmierde ochii albaștri, să-i sărute pleapele, să-l strângă la piept. Atingerea e așa de reală încât lacrimile-și scaldă pletele în apa adâncă a ochilor ei.
Copilul suspină.
Ea...îi fură suspinul.
Îi mângâie frunte.
Îi sărută ochii.
Îi sărută degetele frumoase și-și odihnește capul pe pieptul lui...

Soarele o ia în brațe și-o poartă înapoi la cireșul înflorit, la păsările care acum stau într-o tăcere nefirească, la lacul trist...
Privirea se prinde de petalele care zboară în jurul ei ca un roi de fluturi.
"Copilul meu, șoptește ea, copilul meu..."

Stă.
Tăcută.
Tristă.
Atinge iarba și-i glasul ei șoptește: "Firule, măi fir de iarbă/ Pe tine cine te-ntreabă?/ De te doare, de ți-e teamă/ Când ești călcat în picioare..."

Glasul ei răsună straniu în liniștea nefirească... 
Soarele își pleacă ochii spre dealurile line, spre pomii înfloriți, spre oamenii care străbat ulițele satului în tăcere, spre izvorul care tresare în suspine, spre jalea din glasul ei...
O ia în brațe.
Îi sărută sufletul.
Îi vindecă gândurile.
Îi luminează chipul.
Îi aduce zâmbet pe buze.

- Bună dimineața, primăvară! 
- Bună dimineața, speranță!
- Bună dimineața, soare!

Pentru copilul meu,
  cu dragoste infinită,
                   Eumama.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…