I need you...

I need you...
Ați simțit vreodată că aveți nevoie de cineva așa cu disperare?
Ați avut vreodată sentimentul că dacă nu atingeți o anumită persoană și numai pentru un minut, o luați razna?
Ați simțit vreodată sufletul că se destramă în mii de fărâme de dor nespus?
Ați suferit așa de mult încât să vă doriți să nu vă ridicați de jos?
Ați simțit durerea cum străbate fiecare părticică din ființa ta?

Dacă...da, atunci mă înțelegeți puțin pe mine. Pentru că durerea e de nesuportat, e cea care taie, e cea care dărâmă tot, e cea care mă pune la pământ. Ce e cel mai comic în toată această situație că nici nu trebuie să trec prin așa ceva. Dar viața aceasta de care tot vorbesc eu de un an este tare ciudată.
Oricât de mult îmi chinui mintea nu găsesc nici măcar un lucru care să mi-l reproșez.
Oricât de mult vreau să-i dau dreptate, nu pot pentru că este peste puterile omenești de înțelegere.
Așa că-mi repet: I need you...

Astăzi m-am întâlnit cu o prietenă veche și mi-a zis așa: Viața e cel mai bun profesor!
Și da, i-am dat dreptate. Viața te învață să iubești, să urăști din tot sufletul, să fii bun sau rău, să crezi sau nu, să râzi sau să plângi. E rece, e calculată, e impersonală. E viață și atât.
Îmi plec fruntea îngândurată și dau timpul înapoi. Cât de fericită am fost când am atins pentru prima dată chipul lui, mâinile, totul! Am trăit cu intensitate fiecare suflare, fiecare lacrimă, zâmbet, durere sau bucurie. Aș vrea să pot opri timpul acolo, dar nu mai e posibil.
Prezentul e prezent, viitorul e viitor.

V-ați prins e istoria unei mari iubiri, dar nu e ceea ce credeți voi! ( zâmbesc spre voi trist)
E legătura aceea puternică, pe care orice furtună din lumea aceasta nu o poate clătina. Cred cu putere, chiar dacă sunt singura din lumea aceasta mare, cred că iubirea e acolo în sufletul lui, nealterată, neatinsă de nimeni și de nimic.
E simțirea aceea așa de puternică, e gândul acela perfect care-ți schimbă viața.
E gândul meu care schimbă destinul.
E o iubire mai presus de ființă.

I need you...
Îmi repet aceste cuvinte.
Dar nu fac nici cea mai mică mișcare.
Nu pot să lupt.
Nu pot să plâng.
Nu pot să mă tângui.
Nu pot să-l fac să priceapă ceva ce eu nu înțeleg.
Așa că las viața să curgă.
Las totul în mâinile celui de Sus. Sunt așa de sigură că la un moment dat va fii un click așa de puternic, care o să-l trezească  și o să privească în jur și o să-și dea seama că a "pedepsit" persoana greșită. Nici măcar nu sunt supărată. Îmi doresc doar să-l cuprind în brațele mele, să-i mângâi chipul drag, să-i sărut fruntea și să-i simt mirosul.

Vă aduceți aminte de pilda fiului risipitor?
Ea are așa de multe explicații...
Dar întotdeauna m-au nedumerit cuvintele de la final:
Să ne bucurăm că el mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat. Ceva de genul!
Mi-am pus mereu întrebarea cum acela a fost pierdut și s-a aflat?
Cum poate un părinte să se bucure de un copil care l-a renegat, care i-a vorbit urât, care nu a vrut să știe de el? Cum?
Trebuie să vă mărturisesc că aceste cuvinte nu ai cum să le înțelegi decât dacă ești părinte și treci prin această situație. Părintele e capabil să ierte, așa din toată inima orice gest urât, orice vorbă urâtă aruncată, orice faptă grea pe care a făcut-o. Nu iartă pentru a-l răsplăti pe cel care s-a purtat urât, îl iartă din iubirea peste ființă de care dă dovadă. Îl iartă pentru că atunci când se întoarce acel fiu și-a dat seama că a greșit. Că viața e grea și că părinții sunt cei care-i ocrotesc pe copii chiar cu prețul durerii lor.
Copilul acela este aflat, s-a găsit...
Regăsirea dragostei părintești este poate cel mai important lucru despre care ne vorbește această pildă. Dragostea părintească e cel mai de preț lucru pe care-l are un copil.

Nu contează câți ani am, contează că sunt copilul părinților mei.
Contează să le dau ziua bună, să le vorbesc, să-i cinstesc, să-i ascult pentru că ei, doar ei sunt capabili să mă iubească peste măsură. Doar ei sunt capabili să mă ierte pentru toate trăsnăile pe care le-am făcut în decursul anilor.

Iubirea dintre copii și părinți e sfântă.
Iubirea dintre copil și mamă e peste limita înțelegerii.
Te leagă cu fire invizibile, poate pentru că în pântecele ei a stat acel copil nouă luni, poate că durerea nașterii a legat cele două ființe pentru totdeauna.
Copilul e cu gândurile lui, cu năzuințele lui, cu dorințele lui de libertate și uită de cele mai multe ori de mama care stă și așteaptă un semn cât de mic. Fiecare dintre noi am trăit asemenea momente. Am intrat în vâltoarea vieții și am uitat de chipul bun și sfânt al mamei...
Dar vine o vreme în care ai nevoie stringentă de brațele ei.
Vine un timp în care îți dorești să te cuprindă la piept, să te îmbrățișeze și să-ți spună cuvinte înțelepte
Ce faci când nu ai unde să te întorci?
Ce faci când brațele mamei nu te mai pot cuprinde?
Ce faci când nu mai există persoana care să te ierte?
Ce faci când ai alerga să-ți ceri iertare, dar nu mai ai cui?
Greu...
Așa de greu și așa de trist.
Vă întreb: Cât de des vă sunați mama care așteaptă un semn de la voi?
Cât de des apreciați ce aveți?
Cât de des priviți spre chipul plin de ridurile așa de frumoase ale ei și îi mângâiați palmele muncite?
Când?
Cât timp vă faceți pentru ea?
Câți dintre voi îi șoptiți: I need you, mam'?

Dacă de mult timp nu ați ridicat telefonul să sunați, să o faceți!
Dacă nu mai aveți cui să-i spuneți, aprindeți o lumânare.
Timpul trece peste noi și nu se mai întoarce. Cuvintele aruncate nu se mai întorc, sentimentele zdrobite nu se mai vindecă, dar se estompează. Legătura însă trebuie ținută, cu disperare, cu dragoste, cu încredere și cu bucurie. Dragostea părinților pentru copii este așa de mare încât cuprinde Cerul.
Viața e cu bune și rele, cu bucurii și tristeți, cu suflet tăiat în bucăți și cu timp de vindecare...
Copilul trebuie să fie sigur însă permanent de dragostea pe care o primește necondiționat de la mamă, de la părinte. Pentru că nimeni și nimic nu poate șterge...iubirea.

Privesc cu tristețe în jur și mă bucur în fiecare moment de ochii cei negri și îmi aduc aminte de răspunsul fenomenal pe care l-am primit în urmă cu multe luni...
Am întrebat: Dacă ai avea fericirea, ce ai face cu ea?
Răspunsul: Ți-aș așeza-o în inima ta.
Ce poate fi mai frumos, mai emoționant decât aceste cuvinte care izvorăsc dintr-un suflet așa de senin? Ce poate fi mai plin de simțire decât dragostea necondiționată pe care-o primesc în fiecare clipă?

Viața nu e corect, o știm cu toții, dar ea este profesorul nostru.
De cele mai multe ori nu ne place profesorul, dar trebuie să recunoaștem că învățătura ne ajută.
Că lecțile pe care ni le dă sunt impersonale, așa de greu de asimilat, dar care te întăresc.
Știți zilele acestea cineva îmi spune: Ce nu te omoară, te întărește!
Da, trebuie să recunosc, cu fiecare clipă am devenit o persoană mai puternică, pentru că pot, pentru că trebuie. Un părinte trebuie să poată lua decizii, trebuie să gândească pentru binele copilului, trebuie să se sacrifice dacă este necesar, trebuie să înfrunte tot.
De ce?
Pentru că e părinte.
Cât de greu e?
Peste puterile omenești.

Astăzi, când viața m-a așezat așa de aproape, dar așa de departe de cel pe care-mi doresc așa din suflet să îl ating și să-i mângăi inima, astăzi încerc...să-mi aduc aminte de momentele frumoase.
Încerc să zâmbesc printre lacrimi și-mi șoptesc în mintea, inima și toată ființa mea că...telefonul o să sune și o să zică:
I need you, mam'.

Pentru copilul meu,
La mulți ani! 
                 Eu.