I'll walk with you

Astăzi o să aleg să vorbesc despre rușine. 
Știu, o să-mi spuneți că iară-mi vin idei trăsnite prin mintea mea creață, dar m-am tot gândit și cred că e o temă interesantă. Haideți să vedem ce a însemnat rușine pentru părinții noștri, pentru noi și azi ce înseamnă.

Rușine - trecut, prezent, viitor

Așa cum v-am învățat plecăm de la definiție: 
rușinea este un sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală.
Interesant, nu?
Chiar și pe mine mă surprinde definiția.  
Sentiment penibil de sfială...da.

Acum să mă întorc puțin în timp. 
Cu siguranță în trecut rușinea era un sentiment care te ghida cumva în viață. Ce vreau să spun e că nu făceai anumite lucruri pentru că îți era rușine, jenă față de oamenii din jur, față de cunoscuți și poate cel mai important față de părinți. Cumva rușinea ta era și rușinea familiei tale inevitabil. Poate de aceea oamenii încă se ghidau după principii sănătoase în care nu te făceai de rușine. Nu zic că totul era perfect, dar cumva aveam niște reguli bine stabilite de societate pe care încercai să nu le încalci. Dacă greșeai erai sancționat de părinți și apoi de ceilalți oameni.
Eu și cei de o vârstă cu mine am fost încă educați așa, doar că liberatatea s-a făcut cumva simțită în decursul anilor.
Eu am mai vorbit despre libertate- libertinaj nu cred că mai trebuie să repet.
Libertate avem toți înscrisă în sufletul nostru. 
Ființa ta cade în libertinaj când îți este rușine de faptele tale. 
Asta ca să facem legătura cu tema de astăzi. 

În zilele noastre rușinea e văzută altfel. 
Sau mai bine zis tinerii nu mai au sentimentul acesta al rușinii. Părinții nu-i mai ceartă pentru comportamentul pe care-l au, sau pentru limbaj, sau pur și simplu pentru viața pe care-o duc. Undeva s-a produs o ruptură și trebuie să mă credeți e o ruptură gravă, care ne va afecta întreaga societate, întreaga viață.

Unde este sentimentul de sfială când încep prieteniile din clasele mici? 
Am fost uimită peste măsură când un băiețel de șapte ani ( acela cu drona!) mi-a mărturisit pe un ton foarte important ( parcă el era președintele țării!) că el din grădiniță are o prietenă. O fetiță frumoasă care era lângă el. Eu...îi spun: Ei nu chiar așa! Sunteți colegi..( n-am de lucru!) Răspunsul fetiței frumoase: Ba da, e adevărat. ( să cad jos!!! Numai mie mi se poate întâmpla, râd eu în sufletul meu. Dar trebuie să mă credeți că nu mai pun întrebări!)

Așa că eu, care am rămas cam în urmă cu totul, îmi pun întrebarea ce mai e rușinea pentru generațiile de copii care vin după noi. 
Părinții sunt depășiți de situație, societatea e în continuă schimbare, aducem din afară de toate bune, rele, nu mai contează. Le asimilăm iar apoi vedem dacă sunt bune. Și când ne dăm seama că nu sunt bune, nu mai avem cum să le ștergem din sufletele lor.

Rușinea?
Rușinea rămâne pentru mine, pentru cei mai bătrâni.
Rușinea e sentimentul acela pe care-l am în suflet de câte ori simt că am judecat greșit. Vă rog să observați: nu am făcut, am gândit! 
Pentru că de fapt rușinea e cea care-mi arată dacă am făcut bine sau nu.
M-am tot gândit zilele acestea cum trebuie să se simtă cineva la care îi este rușine cu tine. 
Nu contează că e părinte sau copil, contează că are în suflet acest sentiment care-l chinuie.

Vă spun din experiența mea lungăăă că e greu să ridici capul și să-i înfrunți pe ceilalți.
Ai impresia că a căzut cerul pe tine, că toată lumea vorbește despre tine, despre problemele tale.
Dar...nu este așa.
Orice minune ține trei zile!
Ce vreau să spun e că după trei zile oamenii își găsesc altceva de povestit.
Nimănui nu-i pasă de problema ta. 
Ești singur, să rezolvi ce ai de rezolvat. 
Cel mai greu e să treci peste durerea rușinii din sufletul tău.
Dar nu imposibil.

Acum să ne înțelegem e mai greu să-ți fie rușine pentru faptele celui de lângă tine, decât pentru faptele tale. De ce? Simplu. Te apucă furia că trebuie să-ți fie rușine pentru ceva ce nu ai făcut tu!
Îți vine să-l cerți pe cel de lângă tine, dar trebuie să știți că e degeaba. 
Omul trebuie să-și conștientizeze singur greșeala. Doar atunci va avea rușine de faptele sale, de tot ce a făcut, de ce a zis, de felul în care s-a purtat.

Iată că tema aceasta m-a purtat pe căi necunoscute, făcând raționamente la care nu m-am gândit în ultima vreme. Vedeți de ce îmi place să vorbesc cu voi, cumva îmi limpezesc gândurile, sentimentele pe care le am, alung tristețea din sufletul meu.
Acum un an oamenii se opreau în fața mea, mă prindeau de umeri, mă scuturau și-mi spuneau: "Ție nu are de ce să-ți fie rușine. Nu ai făcut nimic". Mă uitam la ei cu lacrimi în ochi și nu puteam să le mărturisesc că rușinea e mai mare tocmai că nu e a mea. Timpul, timpul a mai șters din sentiment, dar nu de tot. Unele gesturile te fac să-ți fie și mai mult rușine pentru ceea ce  dovedesc.
Dar am învățat să fie...Eu.
Iar Eu sunt Eu, cea veche, cea care se ghidează după principii sănătoase, cea care gândește de zece ori înainte de a face un lucru. Cea care e de o sinceritate dezarmantă. Cea care spune lucrurile în față chiar dacă supără. Eu și atât. 

Și pentru că trebuie să termin într-o notă optimistă, iată:

I'll Walk with you...
Voi merge cu tine...până la capătul lumii.
Voi merge cu tine în zilele de primăvară
Voi merge cu tine pe dealurile înverzite în căutarea curcubeului.
Voi merge cu tine în căutarea unui răsărit perfect.

Nu mă opresc din mers.
Nu voi renunța la visul meu.
Nu voi renunța la dorința mea.
Nu voi renunța la gândul meu care schimbă întreaga lume.
Voi lupta!

Pentru voi,
             Eu.