Obsession...

Când viața te poartă pe valurile ei, când totul în jurul tău e pe dos, încearcă să vezi realitatea ta.
Să te ancorezi în ea și să nu renunți la tine.
Nu este ușor, dar ce este ușor în viața aceasta?
Nu este comod, dar ce ai realizat stând comod în fotoliul preferat?
Nu este simplu, dar ce ai reușit să faci fără efort?

Despre realitate am tot vorbit.
În zilele din urmă însă câteva rânduri citite, în puținul timp liber pe care-l am, m-au făcut să gândesc puțin diferit. Realitatea e doar una. Cum o filtrăm noi prin sufletul nostru e diferit. E ca și când mai mulți oameni fac câte o fotografie unui lucru, același lucru, și cumva fiecare poză e diferită.
De ce? Pentru că fiecare om surprinde un aspect al acelui lucru.
E imaginea filtrată prin sufletul lui.
Așa e și cu realitatea.
Ea e una singură.
Dar fiecare vede un aspect al ei. Îl nuanțează, îi dă formă, îl rotunjește până când avem impresia că vorbim de lucruri diferite. Însă nu sunt lucruri diferite, e doar unul și același lucru.

Astăzi însă tema pe care v-o propun este obsesia.
Știu, o să spuneți că îmi aleg tot teme ciudate.
Eu pot să vă spun că scriu ceea ce cred, așa cum simt eu în acest moment.
Și sunt cuvintele mele, personale. Nu iau de la nimeni. Întotdeauna dacă citez ceva pun ghilimele. Până și când citez din cartea aceea a mea, care se tot leagă cu fire invizibile și sper ca la vară să pot să-i dau o formă, pun ghilimele! (Sper, dar nu promit! râd eu spre voi)
Așa că mă citez pe mine!

Ce este obsesia?
Ia să vedem...
Obsesia= imagine sau idee care te urmărește stăruitor, anormal; preocupare chinuitoare, frământare neîncetată provocată de un gând sau de o imagine; tulburare a voinței care se manifestă prin idei fixe, frică.
Interesantă definiție...

În fiecare zi aud în jurul meu:
Sunt obesedată de curățenie.
Sunt obsedată de boala copilului meu.
Sunt obsedat de fotbal, de jocuri.
Sunt obsedată de persoana lui...

Iată cum acest cuvânt am ajuns să-l folosim atât de des încât i-am pierdut sensul.
M-am tot gândit la obsesii, dar cumva îmi dau seama că ordinea, fotbalul sau alt sport, jocurile la calculator...nu sunt obsesii. Da, cumva ele ajung să fie parte din viața noastră. Ne chinuie pentru că ne refugiem în ele, dar nu sunt obsesii. Noi avem impresia că dacă fac parte din viața noastră sunt obsesii. Sunt doar lucruri pe care le facem...că ne plac! Și le repetăm tot pentru că ne face plăcere.
Devin dependență, dar nu obsesie.

Când ai copilul bolnav...e altceva.
Trăiești cu spaima în suflet. Vrei să fie bine. Cauți să faci totul pentru a fi bine. Te străduiești pentru două persoane, sau chiar pentru trei! ( tata cam lipsește din decor!)
Ajungi să fii atent la fiecare strănut, la fiecare lacrimă. Dar din dorința de a fi bine. E dragostea aceea a mamei pentru copilul ei. O dragoste pe care un tată nu are cum să o simtă indiferent cât de implicat este. Iubirea mamei pentru copil e atât de mare încât e capabilă să nu doarmă până când vede că totul e bine. Nu e obsesie. E doar iubire. E doar dorința să fie bine.
Ceea ce însă mă frământă cel mai mult e ultima afirmație:
Sunt obsedată de persoana lui.

Cum să fii obsedat de el?
Cum să fii obsedat de o persoană, indiferent cine e?
M-am tot gândit și am tot analizat în zilele aceste și mi-am pus întrebarea:
Oare eu am fost sau sunt obsedată de cineva?
Și dacă da, oare mi-am dat seama vreodată?
Oare văd, conștientizez?
Mă-ntorc la definiție cuminte și-mi pun întrebarea oare m-am gândit permanent la cineva? Clipă de clipă, minut cu minut? Oare m-am gândit permanent la binele lui? Și am uitat de...binele meu?
Ce vreau să spun e că relația cu propiul copil e normal să fie una legată prin fire invizibile. E normal să mă gândesc permanent la el și să-i vreau binele.
Dar într-o relație e normal să fie așa?
Nu...
Nu e normal...șoptesc tristă, așa de tristă.
Cât de greu e să vezi realitatea filtrată de altă persoană. Cât de greu este să accepți un lucru care pare așa de banal, dar pe care nu l-ai văzut niciodată, nu l-ai conștientizat.
Câte femei sunt în situația mea?
Multe...șoptesc tot eu, multe.
Obsession...

Viața m-a învățat ceva important. Mi-a dat o lecție dacă vreți să vă zic așa. Mi-a arătat că ființa umană e capabilă să ducă tristețea fără seamăn, e capabilă să trăiască fericirea la cote uriașe, este capabilă să sufere peste puterea ei și este capabilă să zboare în dragoste. Sunt momente triste sau vesele, dar sunt momentele tale. Poate că avem obsesii de care am fost conștienți sau nu. Important e să crezi în puterile tale, să crezi că există Cineva care te protejează permanent și poți depăși fiecare moment.

Astăzi într-o zi...interesantă, doresc să vă dau puțin din puterea mea, din voința mea așa de puternică. Să vă picur în suflet puțină speranță și magie.
Poate nu am învățat niciodată să aplic această magie asupra mea, dar acum învăț!
Și e așa de bine!
Și zâmbesc din tot sufletul.
Și fac lucruri care mă fac să râd din toată ființa mea, aducând zâmbet și în jurul meu.
Și-mi strâng la piept copii și mă bucur pentru fiecare reușită, trăiesc fiecare tristețe și îi fac să râdă presărând magie în inima lor.
Și fac sport. Cei drept nu mă agit prea tare, că de...nu vreau să slăbesc prea mult!
Trebuie să vă spun. Nu pot altfel, pentru că vreau să vă descrețiți fruntea.( râd așa din suflet)
Ce credeți că fac eu?
Îmi pun puțin suc în sticla de apă și merg să fac sport!
Și culmea când deschid sticla, dopul meu face: poc!
Așa de tare încât prietena mea mă întreabă mirată: dar ce ai acolo?
Și eu râzând din toată inima îi șoptesc să nu mă audă cealaltă persoană: puțină bere!! (râd și acum când îmi amintesc fața ei!)
Iată cum lucruri mărunte mă fac fericită.

Și zâmbesc.
Pentru mine,
pentru că vreau,
pentru că pot,
pentru că nu mă las înfrântă!

        Eu.