În fiecare zi viața aceasta ciudată mă surprinde, mă prinde în îmbrățișare, mă scutură și apoi mă învârte până când nu mai am suflare. Mă agăț cu disperare de ea și nu-i dau drumul. Mă ridic de jos și-mi repet: "Pot, pot, trebuie să pot!" Și...
Câți dintre noi au timp să privească în jurul lor?
Câți dintre noi au timp să se bucure de viață?
Câți dintre noi au timp să facă ceea ce le place?
Într-o lume în care timpul parcă fuge prin noi, am ajuns să fim doar marionete ale unei piese de teatru. Nu mai avem timp de nimeni și de nimic. De cele mai multe ori suntem așa de obosiți că uităm să zâmbim, să povestim și chiar uităm de noi.
Soarele răsare în fiecare dimineață și-mi aduce un strop de bucurie în suflet. Primăvara aceasta capricioasă își face încet simțită prezența. Zumzetul de afară e tot mai puternic. Parcă oamenii și copii s-au trezit dintr-un somn și acum se bucură de aerul plăcut, de razele calde ale soarelui, de frumusețea naturii.
Privesc cu uimire în jurul meu și-mi dau seama că nimic nu se compară cu furtuna din sufletul meu, cu tristețea adâncă a ochilor mei. Uneori cred că soarta aceasta e tare ciudată. Că mă învârte și mă învârte până nu mai știu de mine. Apoi găsesc un punct de sprijin și îmi restabilesc realitatea. O realitate crudă, urâtă. Nu caut să o înfrumusețez. Am trecut de mult de stadiul acesta. Prefer să o văd cum este, chiar dacă e așa de greu. Și mă agăț de ea, nu ea de mine! Și zâmbesc în ciuda ei! Și râd chiar dacă ea se zburlește spre mine!
Iată cum tot ce pare așa de cumplit se transformă în ceva plăcut pentru că...punctul de care mă prind e liniștea sufletului meu. Și nu vreau să dau nimănui din liniștea mea. Sunt egoista pentru prima dată în viață...
În urmă cu mulți ani cineva mi-a spus că o să fie un moment în viață în care o să ajung să mă gândesc la mine. Am râs așa din toată inima și i-am spus: "Nu cred! Nu cred că mă pot schimba. Eu sunt omul care se gândește la alții, nu la el."
Astăzi privesc cu uimire și îmi dau seama că a sosit acel moment.
Nu pentru că am vrut eu, ci pentru că așa a fost să fie.
Așa că îmi spun:
"Dă-mi un moment în timp în care să simt sunetul liniștii mele!
Dă-mi un moment în care să simt că trăiesc.
Dă-mi un moment în care să mă pot bucura de cei dragi.
Dă-mi un moment în care să mai pot visa.
Doar...un moment."
Trăim în lumea aceasta, suntem înconjurați de oameni buni sau răi, de prieteni sau...de oameni care-și spun prieteni. Avem așteptări mari de la cei apropiați ai noștri. Dar uneori ne trezim la realitate și vedem adevărata față a unora și atunci rămânem încremeniți în durerea sufletului nostru. Pentru că de dușmani ne ferim, dar de cei din jurul nostru, cei dragi...nu putem. Avem așteptări, avem speranțe, avem încredere desăvârșită și dacă se întâmplă să ne înșele încrederea rămânem pustiiți.
Stăm și privim în gol, uităm totul, ne pierdem liniștea și ajungem să...plutim în timp.
Cum putem uita?
Cum putem merge mai departe?
Cum putem șterge durerea?
Nu știu, chiar nu știu.
Eu mă agăț de liniștea mea,
mă agăț de sâmburele acela mic al speranței care nu s-a spulberat împreună cu visele mele.
Mă las cuprinsă în brațele speranței și adorm în sunetul liniștii mele.
Pentru voi,
Eu.
P.S. Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că am mai mulți cititori din străinătate decât din țara mea aș fi spus că e dus! Acum nu mai am cuvinte. Am trăit să văd și asta.
Vă mulțumesc tuturor pentru că aveți răbdare, curiozitate și bunăvoința de a citi la cafea rândurile scrise de mine. Vă salut pe toți indiferent unde sunteți în țara mea frumoasă sau în orice colț al lumii. Vă zâmbesc din tot sufletul și...vă dau un strop de bucurie!
Eu.
Câți dintre noi au timp să privească în jurul lor?
Câți dintre noi au timp să se bucure de viață?
Câți dintre noi au timp să facă ceea ce le place?
Într-o lume în care timpul parcă fuge prin noi, am ajuns să fim doar marionete ale unei piese de teatru. Nu mai avem timp de nimeni și de nimic. De cele mai multe ori suntem așa de obosiți că uităm să zâmbim, să povestim și chiar uităm de noi.
Soarele răsare în fiecare dimineață și-mi aduce un strop de bucurie în suflet. Primăvara aceasta capricioasă își face încet simțită prezența. Zumzetul de afară e tot mai puternic. Parcă oamenii și copii s-au trezit dintr-un somn și acum se bucură de aerul plăcut, de razele calde ale soarelui, de frumusețea naturii.
Privesc cu uimire în jurul meu și-mi dau seama că nimic nu se compară cu furtuna din sufletul meu, cu tristețea adâncă a ochilor mei. Uneori cred că soarta aceasta e tare ciudată. Că mă învârte și mă învârte până nu mai știu de mine. Apoi găsesc un punct de sprijin și îmi restabilesc realitatea. O realitate crudă, urâtă. Nu caut să o înfrumusețez. Am trecut de mult de stadiul acesta. Prefer să o văd cum este, chiar dacă e așa de greu. Și mă agăț de ea, nu ea de mine! Și zâmbesc în ciuda ei! Și râd chiar dacă ea se zburlește spre mine!
Iată cum tot ce pare așa de cumplit se transformă în ceva plăcut pentru că...punctul de care mă prind e liniștea sufletului meu. Și nu vreau să dau nimănui din liniștea mea. Sunt egoista pentru prima dată în viață...
În urmă cu mulți ani cineva mi-a spus că o să fie un moment în viață în care o să ajung să mă gândesc la mine. Am râs așa din toată inima și i-am spus: "Nu cred! Nu cred că mă pot schimba. Eu sunt omul care se gândește la alții, nu la el."
Astăzi privesc cu uimire și îmi dau seama că a sosit acel moment.
Nu pentru că am vrut eu, ci pentru că așa a fost să fie.
Așa că îmi spun:
"Dă-mi un moment în timp în care să simt sunetul liniștii mele!
Dă-mi un moment în care să simt că trăiesc.
Dă-mi un moment în care să mă pot bucura de cei dragi.
Dă-mi un moment în care să mai pot visa.
Doar...un moment."
Trăim în lumea aceasta, suntem înconjurați de oameni buni sau răi, de prieteni sau...de oameni care-și spun prieteni. Avem așteptări mari de la cei apropiați ai noștri. Dar uneori ne trezim la realitate și vedem adevărata față a unora și atunci rămânem încremeniți în durerea sufletului nostru. Pentru că de dușmani ne ferim, dar de cei din jurul nostru, cei dragi...nu putem. Avem așteptări, avem speranțe, avem încredere desăvârșită și dacă se întâmplă să ne înșele încrederea rămânem pustiiți.
Stăm și privim în gol, uităm totul, ne pierdem liniștea și ajungem să...plutim în timp.
Cum putem uita?
Cum putem merge mai departe?
Cum putem șterge durerea?
Nu știu, chiar nu știu.
Eu mă agăț de liniștea mea,
mă agăț de sâmburele acela mic al speranței care nu s-a spulberat împreună cu visele mele.
Mă las cuprinsă în brațele speranței și adorm în sunetul liniștii mele.
Pentru voi,
Eu.
P.S. Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că am mai mulți cititori din străinătate decât din țara mea aș fi spus că e dus! Acum nu mai am cuvinte. Am trăit să văd și asta.
Vă mulțumesc tuturor pentru că aveți răbdare, curiozitate și bunăvoința de a citi la cafea rândurile scrise de mine. Vă salut pe toți indiferent unde sunteți în țara mea frumoasă sau în orice colț al lumii. Vă zâmbesc din tot sufletul și...vă dau un strop de bucurie!
Eu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu