Treceți la conținutul principal

Sunetul liniștii mele

În fiecare zi viața aceasta ciudată mă surprinde, mă prinde în îmbrățișare, mă scutură și apoi mă învârte până când nu mai am suflare. Mă agăț cu disperare de ea și nu-i dau drumul. Mă ridic de jos și-mi repet: "Pot, pot, trebuie să pot!" Și...

Câți dintre noi au timp să privească în jurul lor?
Câți dintre noi au timp să se bucure de viață?
Câți dintre noi au timp să facă ceea ce le place?
Într-o lume în care timpul parcă fuge prin noi, am ajuns să fim doar marionete ale unei piese de teatru. Nu mai avem timp de nimeni și de nimic. De cele mai multe ori suntem așa de obosiți că uităm să zâmbim, să povestim și chiar uităm de noi.

Soarele răsare în fiecare dimineață și-mi aduce un strop de bucurie în suflet. Primăvara aceasta capricioasă își face încet simțită prezența. Zumzetul de afară e tot mai puternic. Parcă oamenii și copii s-au trezit dintr-un somn și acum se bucură de aerul plăcut, de razele calde ale soarelui, de frumusețea naturii. 
Privesc cu uimire în jurul meu și-mi dau seama că nimic nu se compară cu furtuna din sufletul meu, cu tristețea adâncă a ochilor mei. Uneori cred că soarta aceasta e tare ciudată. Că mă învârte și mă învârte până nu mai știu de mine. Apoi găsesc un punct de sprijin și îmi restabilesc realitatea. O realitate crudă, urâtă. Nu caut să o înfrumusețez. Am trecut de mult de stadiul acesta. Prefer să o văd cum este, chiar dacă e așa de greu. Și mă agăț de ea, nu ea de mine! Și zâmbesc în ciuda ei! Și râd chiar dacă ea se zburlește spre mine!
Iată cum tot ce pare așa de cumplit se transformă în ceva plăcut pentru că...punctul de care mă prind e liniștea sufletului meu. Și nu vreau să dau nimănui din liniștea mea. Sunt egoista pentru prima dată în viață...

În urmă cu mulți ani cineva mi-a spus că o să fie un moment în viață în care o să ajung să mă gândesc la mine. Am râs așa din toată inima și i-am spus: "Nu cred! Nu cred că mă pot schimba. Eu sunt omul care se gândește la alții, nu la el." 
Astăzi privesc cu uimire și îmi dau seama că a sosit acel moment. 
Nu pentru că am vrut eu, ci pentru că așa a fost să fie.
Așa că îmi spun: 
"Dă-mi un moment în timp în care să simt sunetul liniștii mele!
Dă-mi un moment în care să simt că trăiesc.
Dă-mi un moment în care să mă pot bucura de cei dragi.
Dă-mi un moment în care să mai pot visa.
Doar...un moment."

Trăim în lumea aceasta, suntem înconjurați de oameni buni sau răi, de prieteni sau...de oameni care-și spun prieteni. Avem așteptări mari de la cei apropiați ai noștri. Dar uneori ne trezim la realitate și vedem adevărata față a unora și atunci rămânem încremeniți în durerea sufletului nostru. Pentru că de dușmani ne ferim, dar de cei din jurul nostru, cei dragi...nu putem. Avem așteptări, avem speranțe, avem încredere desăvârșită și dacă se întâmplă să ne înșele încrederea rămânem pustiiți. 
Stăm și privim în gol, uităm totul, ne pierdem liniștea și ajungem să...plutim în timp.
Cum putem uita?
Cum putem merge mai departe?
Cum putem șterge durerea?
Nu știu, chiar nu știu.
Eu mă agăț de liniștea mea, 
mă agăț de sâmburele acela mic al speranței care nu s-a spulberat împreună cu visele mele. 
Mă las cuprinsă în brațele speranței și adorm în sunetul liniștii mele.

Pentru voi,
       Eu.

P.S.  Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că am mai mulți cititori din străinătate decât din țara mea aș fi spus că e dus! Acum nu mai am cuvinte. Am trăit să văd și asta. 
Vă mulțumesc tuturor pentru că aveți răbdare, curiozitate și bunăvoința de a citi la cafea rândurile scrise de mine. Vă salut pe toți indiferent unde sunteți în țara mea frumoasă sau în orice colț al lumii. Vă zâmbesc din tot sufletul și...vă dau un strop de bucurie!
                                                                                     Eu.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacă aș fi...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.Da, da...știu. O să mă întrebați ce găsesc de râs într-un timp al încercărilor. Spre surprinderea mea, mai sunt zile în care zâmbetul revine așa de nicăieri. Pur și simplu.
Am lipsit o perioadă destul de lungă, dar asta e pentru că încă nu reușesc să-mi partajez programul în așa fel încât să am timp de lucru- timp de scris - timp liber- timp de studiu. Și ele se îmbină așa de haotic, încât la final de săptămână îmi spun: „Of, iarăși ai uitat de blog!”
Un alt aspect important este faptul că înainte de pandemia...( aici sunt câteva cuvinte pe care voi nu trebuie să le auziți😃) a sta în fața ecranului și a scrie pe tastatură era o adevărată relaxare, o plăcere nevinovată, dacă vreți voi, iar acum, de când cu situația aceasta „minunată” deabea aștept să închid calculatorul și să nu mai văd ecranul.  Munca online din punctul meu de vedere este cea mai neinspirată muncă.  Adică, să ne înțelegem, pentru angajator este nemaipomenit, deoarece oa…

Reconectare la umanitate

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet.Viața este cu bune și rele, important este să avem încredere în noi și să ne „ridicăm” de fiecare dată de jos și să o luăm de la început. Trăim cu trecutul în suflet, trebuie să ne împăcăm cu el într-un final, dar acesta nu trebuie să ne definească.  Noi suntem ceea ce suntem, nu ceea ce cred alții despre noi sau ce vor alții de la noi.
În ultimele luni viața noastră, a tuturor, s-a schimbat total.  Virusul acesta ne-a „furat” liniștea. Toți ne-am văzut obligați să luăm o pauză de la realitatea personală. Spre surprinderea mea majoritatea populației a acceptat foarte ușor toate măsurile.  Zic eu, că toți am dat dovadă de responsabilitate. Mă întreb tot mai mult dacă sacrificiul pe care l-am făcut toți este apreciat și a contat? Oare? Mi-aș dori să văd mai multă încredere și speranță, calm și responsabilitate, pentru că acestea se transmit. Întotdeauna, chiar întotdeauna ele pleacă de „sus” în „jos”. Eu sunt...„jos”, voi? Și nu simt calmul…

Scrisoare pentru prietenii mei...

Scrisoare pentru prietenul meu și pentru prietena mea

Copil uimit, cu ochii mari, cu privirea debusolată, cu durere și întristare în sufletul și inima mea...
Așa mă simt. Așa sunt.
Sunt proastă câteodată. Chiar de chiar. Îmi pare rău, tare rău. Sincer. Doar acum mi-am dat seama că v-ați simțit nedreptățiți. Aveți dreptate, chiar aveți.

Draga mea prietenă și dragul meu prieten,
Voi doi nu vă cunoașteți, nici măcar nu știți de existența celuilalt, eu sunt doar un punct comun.
In urmă cu două săptămâni v-am pus aceeași întrebare. Nu mi-ati răspuns, dar mi-ati promis că o să o faceți. Ați fost sinceri...doar că mie mi se pare că timpul se termină. Mi-am dorit atât de mult acel răspuns încât...am fost dezamăgită.
Nu de voi sunt dezamăgită, departe de mine gândul, nu!
Dezamăgită de mine, de dorința imensă de a știi că voi sunteți bine, sunteți fericiți, că viața voastră e una liniștită...Asta mi-am dorit să aud de la voi.
De ce? o să mă întrebați.
Păi pentru că indiferent ce credeți voi...s…