Valsul inimii mele...
Am simțit iubirea așa din tot sufletul, m-am îmbătat cu fericirea, am simțit că trăiesc la cote maxime, mereu pe câte un vârf aproape să cad...și nu am căzut foarte mult timp. Dar viața aceasta grea și păcătoasă m-a tras cumva în vâltoarea ei, m-a prins de degete și m-a aruncat în prăpastie arătându-mi partea urâtă pe care am refuzat permanent să o văd!
The beautiful Blue Danube...
Am fost nevoită să învăț să nu mai cred în oameni, să privesc cu uimire în jurul meu, să aleg cele bune din multe rele...Viața mi-a dat cea mai cruntă lecție, m-a pus la pământ și nu m-a mai lăsat să sper, să zâmbesc și să trăiesc. Am ridicat însă capul și nu am privit decât în față, am căutat să mă încurajez singură și să învăț să sper. Am încercat să văd frumusețea acolo unde nimeni nu o vede. Am ascultat muzica care îmi place și m-am lăsat purtată pe ritmurile muzicii clasice găsindu-mi cuvintele, speranțele distruse, visele uitate în colțul inimii mele și credința puternică.
Am ascultat melodia și am privit spre apele învolburate ale Dunării mele...
I-am șoptit: "Ia cu tine toată tristețea mea, ia cu tine tot necazul meu, ia cu tine lacrimile mele și le du departe până la marea mea albastră și le spală și le curăță și adu-le înapoi primenite!"
Dunărea mea mi-a primit în apele ei toată durerea și mi-a zâmbit spunând:
"Vei învăța să primești!
Vei învăța să trăiești!
Vei învăța să visezi!
Vei învăța să plângi iarăși de fericire, de tristețe, de bucurie!
Vei învăța să fii tu!"
Bolero...
Am înfruntat zi după zi viața cu bune și cu rele. Am râs în fericire și am plâns în tristețe, dar am învățat să fiu...eu. Am început să cred cu tărie că viața poate fi frumoasă dacă alegi să o faci frumoasă. Am ales să trăiesc simplu bucurându-mă de fiecare pom care înflorește.
Am înfruntat pas cu pas răul și am răspuns cu bine, doar cu bine.
Și nu m-am lăsat copleșită de durere.
Am sperat și încă mai sper că viața o să-mi dea o șansă să trăiesc liniștită.
Să pot spune din tot sufletul: fericirea ești tu!
Viața nu e ușoară.
E plină de peripeții.
Unii ca mine și ca milioane de oameni au mai multe peripeții.
Nu înseamnă că avem ceva special, înseamnă că am fost prea buni și îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dar uneori punem punct. Și atunci aruncăm din inima noastră tot!
Rămâne un pustiu așa de adânc ca apa mării, dar pe apa aceasta încet, încet își fac apariția...uneori lebedele! Sunt frumoase, sunt grațioase.
Ideea e că oricât de mare e golul pe care îl ai în sufletul tău, acesta se poate umple așa dintr-o dată!
Iar ceea ce primești poate fi surprinzător de plăcut și frumos. Așa încât poți spune: Fericirea mea...
Don't cry for me...
Nimic nu e ușor în lumea aceasta, am învățat în anul acesta care a trecut și învăț mereu.
Dar mi-am dat o șansă și mi-am demonstrat că pot face lucruri care-mi fac plăcere, care mă fac să descopăr frumusețea lumii. Mi-am dat seama că nimeni nu plânge pentru mine, că doar eu pot plânge și tot eu pot să-mi șterg lacrimile și să găsesc soluții viabile la tot ce am, la tot ce trăiesc.
Sunt momente în care mă las cuprinsă de furie, dar apoi îmi dau seama că nu rezolv nimic așa, că energia mea merge într-o direcție greșită și atunci încerc să am grijă cât de mult pot de mine.
În zilele trecute m-am plimbat pe dealurile mele dragi și am respirat aerul primăverii.
M-am întins pe pământul încă rece și am primit toată energia pozitivă de la soarele bând, dar și de la pământ. Am umblat desculță pe iarba verde și mi-am zis: "Viața începe!"
Să alergi pe dealurile dragi, să privești mugurii spinilor cum plesnesc în soare și cum se îmbracă fiecare pom în veșmântul primăverii...sunt momente care-ți dau aripi să mergi înainte.
Și simți libertatea!
Libertatea de mișcare!
Libertate în gândire!
Libertate în inima ta!
Libertate în sufletul tău.
Iar aceasta libertate nimeni și nimic nu ți-o poate lua pentru că este a ta, îți aparține.
Stay in my heart...
M-am agățat ani întregi de iubire și am încercat prin toate metodele posibile și imposibile să îl țin în inima mea...(tristă) Dar astăzi îmi dau seama că nimic din toate acestea nu trebuiau să se întâmple.
Pentru că dacă dorește să stea în inima ta, stă singur!
Nu e nevoie să îl ții!
Cum să vă spun: E acolo pentru că vrea!
Mă întreb însă câți sau câte dintre voi faceți greșelile mele?
Mulți cred. Acesta e motivul pentru care scriu. Sau mai degrabă unul dintre motive. E un mod de a face ce îmi place, dar în același timp de a vă învăța să vă prețuiți pentru că nimeni în lumea aceasta mare nu vă prețuiește, pentru că oamenii au în firea lor un egoism enorm de mare. Iar în ultimul timp acest egoism e tot mai accentuat.
De câteva zile încerc să scriu și nu reușesc.
Am impresia că nici un cuvânt nu poate ieși din...degetele mele.
Tristețea care am simțit-o acum în sărbătorile acestea a fost așa de adâncă încât am avut impresia că nu mai am aer să respir. Boala aceasta își face de cap, dar nu mă las!
Ieri m-am uitat vrăjită la lebedele care plutesc așa de frumos pe bătrânul meu lac. Nu țin minte să fii văzut vreodată lebede aici, doar rațe sălbatice. Dar spre bucuria mea sunt tot mai multe.
Le-am admirat, le-am fotografiat și am simțit pentru câteva ore că îmi dau puțin din liniștea și frumusețea lor...
Nu, nu am devenit mai frumoasă!
Doar frumusețe sufletească. Doar atât...
Nici mai înțeleaptă!
Doar mai matură. Doar atât...
Pentru cunoscători sunt sigură că v-ați dat seama ce am ascultat în timp ce am scris! În interpretarea lui Andre Rieu. Cine știe poate anul acesta o să ajung la unul din concerte.
Pot să vă spun că în timp ce muzica răsună în inima mea, scriu. Așa cum simt, așa cum vin cuvintele. Nu le înfrumusețez, nu le schimb pentru că așa consider că trebuie să fie. Să nu aveți impresia că nu am primit priviri care mă învinovățesc pentru că scriu, comentarii răutăcioase...O, ba da. Doar că nu în scris. Prietenii și cunoscuții mei sunt cei mai mari critici.
Dar nu am plecat privirea!
Nu am renunțat la visul meu!
Vreau să scriu cartea!
Vreau să scriu pentru că îmi place și dacă anul acesta ( e aproape un an!) am fost așa "în încercări multiple", cu siguranță o să-mi găsesc propria cale în scris.
Iar celor care cred în continuare că-mi pun sufletul în lumină, să înțeleagă că pun doar ce doresc eu, ceea ce cred că poate ajuta, că e doar varianta soft și că vreau doar să dau încredere și speranță celor care sunt la pământ. Că îmi doresc să ajut pe aceia care simt că nu mai au speranță.
În seara aceasta am ascultat ceva frumos despre voce.
Că uităm, noi femeile, că avem...voce!
La locul de muncă suntem noi și putem vorbi, putem să ne depășim limitele.
Dar când ajungem acasă: "Nu știm nimic, nu suntem în stare de nimic, trăim în altă lume"...etc
Și vocea noastră încetează a exista.
Cât de trist, dar atât de adevărat!
Apoi, e un moment în viață când vocea ta se aude iarăși. Pentru că trebuie. Pentru că e nevoie.
Momentul meu e acesta.
Vocea mea...e scrisul!
Vocea mea a revenit!
Într-o zi superbă de primăvară mi-am dat seama că sufletul meu este gol de sentimente, dar atât de plin de frumusețe interioară, e pustiu după o mare iubire, dar atât de liniștit!
Am șters din sufletul meu toate amintirile și astăzi, după un an, am reușit să zâmbesc cu adevărat și să spun din tot sufletul: "Primăvară, bine ai venit!"
Pentru voi,
Eu.
P.S. Pozele sunt făcute de mine, normal.
Doar prima cu Dunărea am primit-o în urmă cu câteva zile.
Iar titlul...e sugestiv.
Cine vrea să rămână în inima ta, stă.
Singur.
Că vrea.
Și luptă pentru iubire.
Cine nu...
Nu există!
Am simțit iubirea așa din tot sufletul, m-am îmbătat cu fericirea, am simțit că trăiesc la cote maxime, mereu pe câte un vârf aproape să cad...și nu am căzut foarte mult timp. Dar viața aceasta grea și păcătoasă m-a tras cumva în vâltoarea ei, m-a prins de degete și m-a aruncat în prăpastie arătându-mi partea urâtă pe care am refuzat permanent să o văd!
The beautiful Blue Danube...
Am fost nevoită să învăț să nu mai cred în oameni, să privesc cu uimire în jurul meu, să aleg cele bune din multe rele...Viața mi-a dat cea mai cruntă lecție, m-a pus la pământ și nu m-a mai lăsat să sper, să zâmbesc și să trăiesc. Am ridicat însă capul și nu am privit decât în față, am căutat să mă încurajez singură și să învăț să sper. Am încercat să văd frumusețea acolo unde nimeni nu o vede. Am ascultat muzica care îmi place și m-am lăsat purtată pe ritmurile muzicii clasice găsindu-mi cuvintele, speranțele distruse, visele uitate în colțul inimii mele și credința puternică.
Am ascultat melodia și am privit spre apele învolburate ale Dunării mele...
I-am șoptit: "Ia cu tine toată tristețea mea, ia cu tine tot necazul meu, ia cu tine lacrimile mele și le du departe până la marea mea albastră și le spală și le curăță și adu-le înapoi primenite!"
Dunărea mea mi-a primit în apele ei toată durerea și mi-a zâmbit spunând:
"Vei învăța să primești!
Vei învăța să trăiești!
Vei învăța să visezi!
Vei învăța să plângi iarăși de fericire, de tristețe, de bucurie!
Vei învăța să fii tu!"
Bolero...
Am înfruntat zi după zi viața cu bune și cu rele. Am râs în fericire și am plâns în tristețe, dar am învățat să fiu...eu. Am început să cred cu tărie că viața poate fi frumoasă dacă alegi să o faci frumoasă. Am ales să trăiesc simplu bucurându-mă de fiecare pom care înflorește.
Am înfruntat pas cu pas răul și am răspuns cu bine, doar cu bine.
Și nu m-am lăsat copleșită de durere.
Am sperat și încă mai sper că viața o să-mi dea o șansă să trăiesc liniștită.
Să pot spune din tot sufletul: fericirea ești tu!
Viața nu e ușoară.
E plină de peripeții.
Unii ca mine și ca milioane de oameni au mai multe peripeții.
Nu înseamnă că avem ceva special, înseamnă că am fost prea buni și îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dar uneori punem punct. Și atunci aruncăm din inima noastră tot!
Rămâne un pustiu așa de adânc ca apa mării, dar pe apa aceasta încet, încet își fac apariția...uneori lebedele! Sunt frumoase, sunt grațioase.
Ideea e că oricât de mare e golul pe care îl ai în sufletul tău, acesta se poate umple așa dintr-o dată!
Iar ceea ce primești poate fi surprinzător de plăcut și frumos. Așa încât poți spune: Fericirea mea...
Don't cry for me...
Nimic nu e ușor în lumea aceasta, am învățat în anul acesta care a trecut și învăț mereu.
Dar mi-am dat o șansă și mi-am demonstrat că pot face lucruri care-mi fac plăcere, care mă fac să descopăr frumusețea lumii. Mi-am dat seama că nimeni nu plânge pentru mine, că doar eu pot plânge și tot eu pot să-mi șterg lacrimile și să găsesc soluții viabile la tot ce am, la tot ce trăiesc.
Sunt momente în care mă las cuprinsă de furie, dar apoi îmi dau seama că nu rezolv nimic așa, că energia mea merge într-o direcție greșită și atunci încerc să am grijă cât de mult pot de mine.
În zilele trecute m-am plimbat pe dealurile mele dragi și am respirat aerul primăverii.
M-am întins pe pământul încă rece și am primit toată energia pozitivă de la soarele bând, dar și de la pământ. Am umblat desculță pe iarba verde și mi-am zis: "Viața începe!"
Să alergi pe dealurile dragi, să privești mugurii spinilor cum plesnesc în soare și cum se îmbracă fiecare pom în veșmântul primăverii...sunt momente care-ți dau aripi să mergi înainte.
Și simți libertatea!
Libertatea de mișcare!
Libertate în gândire!
Libertate în inima ta!
Libertate în sufletul tău.
Iar aceasta libertate nimeni și nimic nu ți-o poate lua pentru că este a ta, îți aparține.
Stay in my heart...
M-am agățat ani întregi de iubire și am încercat prin toate metodele posibile și imposibile să îl țin în inima mea...(tristă) Dar astăzi îmi dau seama că nimic din toate acestea nu trebuiau să se întâmple.
Pentru că dacă dorește să stea în inima ta, stă singur!
Nu e nevoie să îl ții!
Cum să vă spun: E acolo pentru că vrea!
Mă întreb însă câți sau câte dintre voi faceți greșelile mele?
Mulți cred. Acesta e motivul pentru care scriu. Sau mai degrabă unul dintre motive. E un mod de a face ce îmi place, dar în același timp de a vă învăța să vă prețuiți pentru că nimeni în lumea aceasta mare nu vă prețuiește, pentru că oamenii au în firea lor un egoism enorm de mare. Iar în ultimul timp acest egoism e tot mai accentuat.
De câteva zile încerc să scriu și nu reușesc.
Am impresia că nici un cuvânt nu poate ieși din...degetele mele.
Tristețea care am simțit-o acum în sărbătorile acestea a fost așa de adâncă încât am avut impresia că nu mai am aer să respir. Boala aceasta își face de cap, dar nu mă las!
Ieri m-am uitat vrăjită la lebedele care plutesc așa de frumos pe bătrânul meu lac. Nu țin minte să fii văzut vreodată lebede aici, doar rațe sălbatice. Dar spre bucuria mea sunt tot mai multe.
Le-am admirat, le-am fotografiat și am simțit pentru câteva ore că îmi dau puțin din liniștea și frumusețea lor...
Nu, nu am devenit mai frumoasă!
Doar frumusețe sufletească. Doar atât...
Nici mai înțeleaptă!
Doar mai matură. Doar atât...
Pentru cunoscători sunt sigură că v-ați dat seama ce am ascultat în timp ce am scris! În interpretarea lui Andre Rieu. Cine știe poate anul acesta o să ajung la unul din concerte.
Pot să vă spun că în timp ce muzica răsună în inima mea, scriu. Așa cum simt, așa cum vin cuvintele. Nu le înfrumusețez, nu le schimb pentru că așa consider că trebuie să fie. Să nu aveți impresia că nu am primit priviri care mă învinovățesc pentru că scriu, comentarii răutăcioase...O, ba da. Doar că nu în scris. Prietenii și cunoscuții mei sunt cei mai mari critici.
Dar nu am plecat privirea!
Nu am renunțat la visul meu!
Vreau să scriu cartea!
Vreau să scriu pentru că îmi place și dacă anul acesta ( e aproape un an!) am fost așa "în încercări multiple", cu siguranță o să-mi găsesc propria cale în scris.
Iar celor care cred în continuare că-mi pun sufletul în lumină, să înțeleagă că pun doar ce doresc eu, ceea ce cred că poate ajuta, că e doar varianta soft și că vreau doar să dau încredere și speranță celor care sunt la pământ. Că îmi doresc să ajut pe aceia care simt că nu mai au speranță.
În seara aceasta am ascultat ceva frumos despre voce.
Că uităm, noi femeile, că avem...voce!
La locul de muncă suntem noi și putem vorbi, putem să ne depășim limitele.
Dar când ajungem acasă: "Nu știm nimic, nu suntem în stare de nimic, trăim în altă lume"...etc
Și vocea noastră încetează a exista.
Cât de trist, dar atât de adevărat!
Apoi, e un moment în viață când vocea ta se aude iarăși. Pentru că trebuie. Pentru că e nevoie.
Momentul meu e acesta.
Vocea mea...e scrisul!
Vocea mea a revenit!
Într-o zi superbă de primăvară mi-am dat seama că sufletul meu este gol de sentimente, dar atât de plin de frumusețe interioară, e pustiu după o mare iubire, dar atât de liniștit!
Am șters din sufletul meu toate amintirile și astăzi, după un an, am reușit să zâmbesc cu adevărat și să spun din tot sufletul: "Primăvară, bine ai venit!"
Pentru voi,
Eu.
P.S. Pozele sunt făcute de mine, normal.
Doar prima cu Dunărea am primit-o în urmă cu câteva zile.
Iar titlul...e sugestiv.
Cine vrea să rămână în inima ta, stă.
Singur.
Că vrea.
Și luptă pentru iubire.
Cine nu...
Nu există!
Comentarii
Trimiteți un comentariu