Mi-am prins flori în păr și am privit spre voi, tristă, deosebit de tristă.
Mă tot întreb de câteva zile: De ce? Dar nimeni nu-mi răspunde, toți plecă gânditori capul și se feresc să nu le văd lacrimile în colțul ochilor.
Așa că întrebarea mea rămâne cumva suspendată în aer, fără răspuns.
M-aș putea lăsa pradă durerii, dar ce aș rezolva?
Aș putea să țip, dar ce folos?
Închid tristețea în sufletul meu cu grijă și arunc cheia cât mai departe...
Copilăria...
E timpul fericirii supreme, e joaca în privire și speranța în fapte.
E poate, timpul în care ai impresia că orice vis se îndeplinește.
Poți crede, poți râde fără să te oprești și nimeni nu te ceartă, poți face prostii și cei mari te iartă, poți să visezi cu ochii deschiși și nimeni nu strigă la tine...că de, ești îndrăgostit!
Să ai copilărie fericită depinde în mare măsură și de părinți.
Astăzi am auzit o discuție aprinsă despre unii copii din ziua de astăzi și despre părinți. Părerea nu era una foarte bună, din păcate. S-a afirmat chiar că e nevoie de o școală a părinților.
Vă spun sincer, nu am intervenit deloc, pentru că am vrut să văd reacția celorlalți părinți. Unii erau de acord, alții...tăceau.
M-a durut până în străfundurile sufletului meu tăcerea...
De ce? șoptiți voi.
Pentru că în tăcerea lor, eu am auzit strigătul de ajutor al acestora.
Știu, o să râdeți de expresia aceasta, dar e cea mai aproape de adevăr.
V-am spus cândva că nimeni nu ne învață să fim părinți și chiar așa este. Nimeni nu te pregătește psihic de momentele de cumpănă ale copilului tău. Cum să vă spun, când tu, adultul, pățești ceva poți să gestionezi situația mai bine, dar când în responsabilitatea ta e un copil sau mai mulți deja te agiți pentru fiecare lucru minor. Cumva, ca să înțelegeți, responsabilitatea te umple de panică.
Înveți din mers să fii părinte, înveți să-ți cunoști copilul. Ajungi la un moment dat să-ți dai seama dintr-o privire dacă e supărat sau nu, dacă e vesel sau nu.
Dar acest lucru presupune atenție, dăruire și foarte, foarte mult timp.
Iar timpul...timpul e tot mai scurt, din păcate!
Și acum vă întreb: E nevoie de o școală a părinților?
Eu cred că este.
Nu pentru a învăța lucruri mărețe, ci pentru a se întâlni unul cu altul, pentru a vedea că problemele pe care le au acasă cu propiul copil le au toți ceilalți.
Că în funcție de perioada de vârstă problemele importante se schimbă.
Pentru a asculta și a împărtăți experiență, pentru a învăța noi tehnici de negociere!
O să râdeți, dar eu am învățat din experiență, că e foarte bine să știi să negociezi. Iar când este vorba de copii, ei negociază la sânge!
În urmă cu câțiva ani i-am întrebat uimită de ce fac acest lucru. ( nici nu mai știu ce făceau!)
Răspunsul a fost fenomenal!
Facem unde putem!
Adică...să înțelegeți acolo unde li se permite fac ce vor ei, acolo unde nu, se resemnează. Simplu.
Revenind la școala părinților, da e nevoie.
E nevoie de o implicare a acestora mai mare în educația copilului,
e nevoie de o încredere mai mare a părinților în cel care-i educă copilul.
Pentru că dacă el nu are încredere, nici copilul nu are.
Iar cel care pierde e tot copilul.
Poate o să ridicați din sprâncene și o să spuneți că nu se mai face școală...
Eu nu vreau să vă contrazic, eu vreau să vă arăt că realitatea e ca un fir de păianjen, stă să se rupă în orice moment. Ce vreau să spun e că nimeni nu-și dă seama că în centrul acestei dispute, e deja o dispută, este copilul. E...el sau ea. Un suflet, o privire care vrea să cuprindă tot înțelesul universului.
Nu-i place școala?
Serios?
Dar credeți că mie mi-a plăcut? Sau vouă v-a plăcut?
Tot timpul găseam ceva de făcut, gândul nostru a fost la joacă, la ieșit afară, la sărit elasticul, la vați-ascunselea! La citit! Mult citit.
Dar astăzi prioritățile s-au schimbat, pentru că lumea s-a schimbat.
Posibilitățile pe care le au sunt nelimitate.
Copii nu s-au schimbat, noi, adulții, nu reușim să ne adaptăm. Vrem totul.
Vrem să facă copilul n...activități.
Păi tu și tu...ai făcut?
Ți-ai petrecut 2, 3 ore pe zi sau la două zile făcând dans de societate, înot sau altceva?
Să nu mă înțelegeți greșit este nemaipomenit că fac tot felul de activități, dar să le facă din plăcerea lor. Să nu ajungă să le considere...serviciu!
Ați înțeles ideea?
Timpul copilului și al părinților e plin de activități.
Sau mai este ceva foarte important. De multe ori unul dintre părinți preia toată povara ducerii, aducerii și a așteptatului după copii.
E, și de aici până la frustrare e doar un pas. Oboseală, reproșuri și nemulțumire generală.
Suntem cu toții pe o pânză de paianjen.
Copii sar pentru că așa sunt ei neastâmpărați și e firesc!
Adulții țipă pentru că au nevoie de liniște, măcar acasă spun ei, că la serviciu e stresul uriaș.
Ce fac copii?
Știți? Ghiciți?
Îți caută un mod plăcut de a-și petrece timpul fără să se bage în seamă, fără să supere adultul.
Telefonul, tableta...tehnologie!
O tehnologie așa de amară...
Vedeți?
Vă mirați de ce la școală sunt adormiți, în cazuri fericite, sau hiperactivi?
Vă mirați de ce urlă la școală?
Pentru că dacă acasă sunt responsabili, la școală nu trebuie să mulțumească pe nimeni.
Aici pot face ce vor, pentru că...au libertate desăvârșită.
Și iată-ne ajunși cu toții pe pânza de păianjen, nimeni nu se mai înțelege, ne-am încurcat în ea și toți dăm vina unii pe alții fără să înțelegem că regulile sau schimbat, că trebuie să stăm jos să ne calmăm și să găsim soluții viabile pentru a reuși să ieșim din impasul acesta.
Aș vrea să vă ofer soluții, dar nu pot.
Sau nu vreau? Nici eu nu știu în momentul acesta.
Mie mi se pare că totul e într-o continuă schimbare, că ai o resposabilitate uriașă când îți educi copilul, că trebuie să-i oferi acestuia modele de urmat.
Câteodată reușești, de cele mai multe ori pierzi, dar important e să înveți din fiecare greșală și să mergi mai departe, pentru că vrând- nevrând ești un model.
Să nu uitați niciodată:
Părintele e un copil mai mare!
***
Mulțumesc Adrianei pentru imaginea trimisă.(prima)
E foarte frumoasă, sper să o apreciați și voi.
A doua e făcută de mine cu florile mele preferate.
***
La mulți ani!
Pentru toți cei care încă sunt copii,
just Me.
Mă tot întreb de câteva zile: De ce? Dar nimeni nu-mi răspunde, toți plecă gânditori capul și se feresc să nu le văd lacrimile în colțul ochilor.
Așa că întrebarea mea rămâne cumva suspendată în aer, fără răspuns.
M-aș putea lăsa pradă durerii, dar ce aș rezolva?
Aș putea să țip, dar ce folos?
Închid tristețea în sufletul meu cu grijă și arunc cheia cât mai departe...
E timpul fericirii supreme, e joaca în privire și speranța în fapte.
E poate, timpul în care ai impresia că orice vis se îndeplinește.
Poți crede, poți râde fără să te oprești și nimeni nu te ceartă, poți face prostii și cei mari te iartă, poți să visezi cu ochii deschiși și nimeni nu strigă la tine...că de, ești îndrăgostit!
Să ai copilărie fericită depinde în mare măsură și de părinți.
Astăzi am auzit o discuție aprinsă despre unii copii din ziua de astăzi și despre părinți. Părerea nu era una foarte bună, din păcate. S-a afirmat chiar că e nevoie de o școală a părinților.
Vă spun sincer, nu am intervenit deloc, pentru că am vrut să văd reacția celorlalți părinți. Unii erau de acord, alții...tăceau.
M-a durut până în străfundurile sufletului meu tăcerea...
De ce? șoptiți voi.
Pentru că în tăcerea lor, eu am auzit strigătul de ajutor al acestora.
Știu, o să râdeți de expresia aceasta, dar e cea mai aproape de adevăr.
V-am spus cândva că nimeni nu ne învață să fim părinți și chiar așa este. Nimeni nu te pregătește psihic de momentele de cumpănă ale copilului tău. Cum să vă spun, când tu, adultul, pățești ceva poți să gestionezi situația mai bine, dar când în responsabilitatea ta e un copil sau mai mulți deja te agiți pentru fiecare lucru minor. Cumva, ca să înțelegeți, responsabilitatea te umple de panică.
Înveți din mers să fii părinte, înveți să-ți cunoști copilul. Ajungi la un moment dat să-ți dai seama dintr-o privire dacă e supărat sau nu, dacă e vesel sau nu.
Dar acest lucru presupune atenție, dăruire și foarte, foarte mult timp.
Iar timpul...timpul e tot mai scurt, din păcate!
Și acum vă întreb: E nevoie de o școală a părinților?
Eu cred că este.
Nu pentru a învăța lucruri mărețe, ci pentru a se întâlni unul cu altul, pentru a vedea că problemele pe care le au acasă cu propiul copil le au toți ceilalți.
Că în funcție de perioada de vârstă problemele importante se schimbă.
Pentru a asculta și a împărtăți experiență, pentru a învăța noi tehnici de negociere!
O să râdeți, dar eu am învățat din experiență, că e foarte bine să știi să negociezi. Iar când este vorba de copii, ei negociază la sânge!
În urmă cu câțiva ani i-am întrebat uimită de ce fac acest lucru. ( nici nu mai știu ce făceau!)
Răspunsul a fost fenomenal!
Facem unde putem!
Adică...să înțelegeți acolo unde li se permite fac ce vor ei, acolo unde nu, se resemnează. Simplu.
Revenind la școala părinților, da e nevoie.
E nevoie de o implicare a acestora mai mare în educația copilului,
e nevoie de o încredere mai mare a părinților în cel care-i educă copilul.
Pentru că dacă el nu are încredere, nici copilul nu are.
Iar cel care pierde e tot copilul.
Poate o să ridicați din sprâncene și o să spuneți că nu se mai face școală...
Eu nu vreau să vă contrazic, eu vreau să vă arăt că realitatea e ca un fir de păianjen, stă să se rupă în orice moment. Ce vreau să spun e că nimeni nu-și dă seama că în centrul acestei dispute, e deja o dispută, este copilul. E...el sau ea. Un suflet, o privire care vrea să cuprindă tot înțelesul universului.
Nu-i place școala?
Serios?
Dar credeți că mie mi-a plăcut? Sau vouă v-a plăcut?
Tot timpul găseam ceva de făcut, gândul nostru a fost la joacă, la ieșit afară, la sărit elasticul, la vați-ascunselea! La citit! Mult citit.
Dar astăzi prioritățile s-au schimbat, pentru că lumea s-a schimbat.
Posibilitățile pe care le au sunt nelimitate.
Copii nu s-au schimbat, noi, adulții, nu reușim să ne adaptăm. Vrem totul.
Vrem să facă copilul n...activități.
Păi tu și tu...ai făcut?
Ți-ai petrecut 2, 3 ore pe zi sau la două zile făcând dans de societate, înot sau altceva?
Să nu mă înțelegeți greșit este nemaipomenit că fac tot felul de activități, dar să le facă din plăcerea lor. Să nu ajungă să le considere...serviciu!
Ați înțeles ideea?
Timpul copilului și al părinților e plin de activități.
Sau mai este ceva foarte important. De multe ori unul dintre părinți preia toată povara ducerii, aducerii și a așteptatului după copii.
E, și de aici până la frustrare e doar un pas. Oboseală, reproșuri și nemulțumire generală.
Suntem cu toții pe o pânză de paianjen.
Copii sar pentru că așa sunt ei neastâmpărați și e firesc!
Adulții țipă pentru că au nevoie de liniște, măcar acasă spun ei, că la serviciu e stresul uriaș.
Ce fac copii?
Știți? Ghiciți?
Îți caută un mod plăcut de a-și petrece timpul fără să se bage în seamă, fără să supere adultul.
Telefonul, tableta...tehnologie!
O tehnologie așa de amară...
Vedeți?
Vă mirați de ce la școală sunt adormiți, în cazuri fericite, sau hiperactivi?
Vă mirați de ce urlă la școală?
Pentru că dacă acasă sunt responsabili, la școală nu trebuie să mulțumească pe nimeni.
Aici pot face ce vor, pentru că...au libertate desăvârșită.
Și iată-ne ajunși cu toții pe pânza de păianjen, nimeni nu se mai înțelege, ne-am încurcat în ea și toți dăm vina unii pe alții fără să înțelegem că regulile sau schimbat, că trebuie să stăm jos să ne calmăm și să găsim soluții viabile pentru a reuși să ieșim din impasul acesta.
Aș vrea să vă ofer soluții, dar nu pot.
Sau nu vreau? Nici eu nu știu în momentul acesta.
Mie mi se pare că totul e într-o continuă schimbare, că ai o resposabilitate uriașă când îți educi copilul, că trebuie să-i oferi acestuia modele de urmat.
Câteodată reușești, de cele mai multe ori pierzi, dar important e să înveți din fiecare greșală și să mergi mai departe, pentru că vrând- nevrând ești un model.
Să nu uitați niciodată:
Părintele e un copil mai mare!
***
Mulțumesc Adrianei pentru imaginea trimisă.(prima)
E foarte frumoasă, sper să o apreciați și voi.
A doua e făcută de mine cu florile mele preferate.
***
Pentru toți cei care încă sunt copii,
just Me.
Comentarii
Trimiteți un comentariu