Îți aduci aminte cum priveam stelele împreună?
Îți aduci aminte cum ne-am ținut de mână prima dată pe malul lacului?
Am știut atunci că ești sufletul meu pereche.
Îți aduci aminte de primul dans când ne-am topit inimile și s-au făcut una?
Îți amintești când fugeam unul după altul râzând în fericire?
Am știut atunci că dragostea mea e până la cer!
Îți aduci aminte de primul zâmbet al minunii noastre?
Atunci am simțit pentru prima dată că dragostea noastră e desăvârșită.
Îți aduci aminte de fiecare pas pe care l-am făcut împreună, de bucuria din privirile noastre?
Atunci am simțit că trăiesc cu adevărat!
Îți aduci aminte?
Dragostea...
Dragostea te duce pe aripi de vânt, te înfășoară, te scutură și apoi îți dă drumul.
Dragostea e cea care te face să suferi cel mai mult, dar nu poți renunța la ea, chiar și atunci când totul se schimbă.
Dragostea te duce pe culmi ale fericirii apoi îți dă drumul și depinde de tine dacă știi să zbori sau cazi la pământ.
Dragostea îți rupe inima în mii de bucăți și le arucă în cele patru zări.
Dragostea...
Privesc cu tristețe spre voi, așa o tristețe adâncă ca marea, cum îmi place mie să spun, pentru prima dată după un an, am impresia că nu mai am ce să vă spun. Uneori e așa de greu să îți dai seama că iubirea ta a fosta așa de adâncă...ca marea! Că dragostea a atins cerul.
Mă întreb cu tristețe de ce? Dar nu există nici un cuvânt care ar putea explica ceea ce se întâmplă. Oricât de mult am încercat să găsesc scuze, astăzi nu mai există nimic de spus.
Dragostea aceasta este motivul pentru care facem greșeli, pentru care facem compromisuri, pentru care luptăm zi de zi. Dar nimeni nu ne educă cum să gestionăm...dragostea.
Nimeni nu ne învață că dragostea ne frânge sufletul, că nu mai putem respira, că viața întreagă se schimbă. Nimeni nu ne zice că în dragoste trebuie să fii egoist, că altfel nu poți duce durerea.
Câți dintre voi nu ați crezut că acela de care v-ați îndrăgostit este miracolul din sufletul vostru?
Câți nu ați suferit atunci când visele s-au spulberat ?
Câți ați găsit puterea să spuneți cu zâmbetul pe buze: Nu-i nimic, merg mai departe.
Câți?
Dar mă întreb: Cum să ai puterea de a merge mai departe? Cum să schimbi totul în viața ta? Cum să uiți dragostea aceea care ți-a pustiit sufletul, care a ars ca o văpaie atâta timp? Cum?
Privesc cu tristețe spre voi...și-mi spun că trebuie să uit totul, să văd prezentul, să pot respira, să pot trăi și să mă ridic din pat. Și asta fac, așa în ciuda unora!!!
Mi-am prins flori de tei în păr și început să cânt încetișor despre iubire, despre tristețe, despre durere!
Am închis ochii și glasul meu a sunat a doină de jale. Lacrimile mi-au străbătut în voie obrajii, dar nu am încetat să cânt.
Mi-am cântat tristețea, lacrimile și durerea așa cum n-am mai făcut-o de mult, mult timp...
Am simțit că oamenii s-au oprit din lucrul lor și s-au așezat în jurul meu.
Două degete mici mi-au șters lacrimile și în jurul gâtului am simțit o îmbrățișare, dar cântecul nu s-a oprit pentru că trebuia să-mi trăiesc tristețea până la capăt.
Sărutări sfioase mi-au atins fruntea, dar am cântat până când lacrimile s-au oprit...
Mirosul de tei m-a făcut să-mi dau seama că viața continuă indiferent de durerea mea.
Am deschis ochii mari și am șoptit privind în zare:
Îți amintești clipele minunate petrecute împreună în care înfruntam întreaga lume împreună?
Îți amintești cum zâmbetul meu te făcea să mă iei în brațe?
Îți amintești... iubirea?
Mi-am răspuns singură: Nu, nu îți amintești.
Pentru sufletul meu pereche,
Pentru o dragoste dincolo de cuvinte,
Pentru omul pentru care am înfruntat totul,
Pentru cel pentru care am făcut imposibilul să devină posibil.
un gând,
o simțire,
un adevăr:
După fiecare apus, urmează...răsăritul!
încă Eu.
***
Poze făcute de mine, normal
Pentru că sunt...grozavă!
Pentru că-mi place,
Pentru că pot,
Pentru că am învățat ceva important:
Ce nu mă omoară, mă întărește!
Îți aduci aminte cum ne-am ținut de mână prima dată pe malul lacului?
Am știut atunci că ești sufletul meu pereche.
Îți aduci aminte de primul dans când ne-am topit inimile și s-au făcut una?
Îți amintești când fugeam unul după altul râzând în fericire?
Am știut atunci că dragostea mea e până la cer!
Îți aduci aminte de primul zâmbet al minunii noastre?
Atunci am simțit pentru prima dată că dragostea noastră e desăvârșită.
Îți aduci aminte de fiecare pas pe care l-am făcut împreună, de bucuria din privirile noastre?
Atunci am simțit că trăiesc cu adevărat!
Îți aduci aminte?
Dragostea...
Dragostea te duce pe aripi de vânt, te înfășoară, te scutură și apoi îți dă drumul.
Dragostea e cea care te face să suferi cel mai mult, dar nu poți renunța la ea, chiar și atunci când totul se schimbă.
Dragostea te duce pe culmi ale fericirii apoi îți dă drumul și depinde de tine dacă știi să zbori sau cazi la pământ.
Dragostea îți rupe inima în mii de bucăți și le arucă în cele patru zări.
Dragostea...
Privesc cu tristețe spre voi, așa o tristețe adâncă ca marea, cum îmi place mie să spun, pentru prima dată după un an, am impresia că nu mai am ce să vă spun. Uneori e așa de greu să îți dai seama că iubirea ta a fosta așa de adâncă...ca marea! Că dragostea a atins cerul.
Mă întreb cu tristețe de ce? Dar nu există nici un cuvânt care ar putea explica ceea ce se întâmplă. Oricât de mult am încercat să găsesc scuze, astăzi nu mai există nimic de spus.
Dragostea aceasta este motivul pentru care facem greșeli, pentru care facem compromisuri, pentru care luptăm zi de zi. Dar nimeni nu ne educă cum să gestionăm...dragostea.
Nimeni nu ne învață că dragostea ne frânge sufletul, că nu mai putem respira, că viața întreagă se schimbă. Nimeni nu ne zice că în dragoste trebuie să fii egoist, că altfel nu poți duce durerea.
Câți dintre voi nu ați crezut că acela de care v-ați îndrăgostit este miracolul din sufletul vostru?
Câți nu ați suferit atunci când visele s-au spulberat ?
Câți ați găsit puterea să spuneți cu zâmbetul pe buze: Nu-i nimic, merg mai departe.
Câți?
Dar mă întreb: Cum să ai puterea de a merge mai departe? Cum să schimbi totul în viața ta? Cum să uiți dragostea aceea care ți-a pustiit sufletul, care a ars ca o văpaie atâta timp? Cum?
Privesc cu tristețe spre voi...și-mi spun că trebuie să uit totul, să văd prezentul, să pot respira, să pot trăi și să mă ridic din pat. Și asta fac, așa în ciuda unora!!!
Mi-am prins flori de tei în păr și început să cânt încetișor despre iubire, despre tristețe, despre durere!
Am închis ochii și glasul meu a sunat a doină de jale. Lacrimile mi-au străbătut în voie obrajii, dar nu am încetat să cânt.
Mi-am cântat tristețea, lacrimile și durerea așa cum n-am mai făcut-o de mult, mult timp...
Am simțit că oamenii s-au oprit din lucrul lor și s-au așezat în jurul meu.
Două degete mici mi-au șters lacrimile și în jurul gâtului am simțit o îmbrățișare, dar cântecul nu s-a oprit pentru că trebuia să-mi trăiesc tristețea până la capăt.
Sărutări sfioase mi-au atins fruntea, dar am cântat până când lacrimile s-au oprit...
Mirosul de tei m-a făcut să-mi dau seama că viața continuă indiferent de durerea mea.
Am deschis ochii mari și am șoptit privind în zare:
Îți amintești clipele minunate petrecute împreună în care înfruntam întreaga lume împreună?
Îți amintești cum zâmbetul meu te făcea să mă iei în brațe?
Îți amintești... iubirea?
Mi-am răspuns singură: Nu, nu îți amintești.
Pentru sufletul meu pereche,
Pentru o dragoste dincolo de cuvinte,
Pentru omul pentru care am înfruntat totul,
Pentru cel pentru care am făcut imposibilul să devină posibil.
un gând,
o simțire,
un adevăr:
După fiecare apus, urmează...răsăritul!
încă Eu.
***
Poze făcute de mine, normal
Pentru că sunt...grozavă!
Pentru că-mi place,
Pentru că pot,
Pentru că am învățat ceva important:
Ce nu mă omoară, mă întărește!
Comentarii
Trimiteți un comentariu