Alegerea mea

Mi-am prins maci în păr și am privit așa spre voi cu tristețe.
Amintirile uneori ne fac așa de rău. Îți fac sufletul să tresalte în durere. Te pun la pământ și e așa de greu să te ridici, să te scuturi de ele...să mergi mai departe. Atât de greu.
Aș vrea să schimb trecutul, dar știu că nu pot!
Aș vrea să transform durerea pe care am simțit-o atâta timp în liniște, dar e imposibil.
Aș vrea să presar o fărâmă de fericire peste amintirile mele triste, dar nu pot schimba amintirile.

Mă uit cu uimire la fiecare chip drag de lângă mine și mă minunez de cuvintele pline de speranță pe care mi le adresează. Dar nu înțeleg cum aș putea fi model pentru cei de lângă mine și...pentru cei dragi, nu. Oare de ce?
Întrebări chinuitoare...
Fără răspuns.

Astăzi e o zi în care sunt tristă. Atât de tristă!
Dar e prima dată după mult, mult timp când nu fug de tristețe, nu o ascund, nu îmi doresc să dispară. E timpul ei.
E momentul să o accept ca să pot merge mai departe.
Știu, ridicați din sprâncene, dar uneori în viață trebuie să acceptăm realitatea așa cum e ea. Crudă. Grea. Cumplită. Mă tot întreb dacă aș fi făcut altfel poate totul era schimbat.
Doar că îmi răspund tot eu cu multă tristețe, nimic nu putea schimba ceea ce trebuia să fie.
Amintirile îmi spun că oricât de mult aș fi închis ochii tot vedeam până la urmă...
Iar realitatea...
Cum să vă spun, bate orice film.

Mi-am dorit să scriu de când mă știu. Nu știu nici acum dacă ceea ce fac e bine, dar nu mă opresc pentru că în fiecare săptămână cineva îmi spune: Îmi plac articolele tale. Așteptăm cartea!
Sunt uimită de fiecare dată și-mi promit că încep să lucrez la cartea vieții mele.
Pentru mine.
Pentru voi.

Dar ca să poți scrie e nevoie de multă liniște, iar eu încă nu reușesc să o găsesc. Sunt așa de sigură că unii dintre voi care au trecut prin ce trec eu acum mă înțeleg perfect. Liniștea e așa de greu de găsit.
Gândurile care-ți străbat mintea și inima nu-ți dau pace. Te întrebi de mii de ori ce ai fi putut face altfel, ca să schimbi realitatea aceasta. Doar că nu găsești răspuns și sentimentul neputinței te pune la pământ. Neputința e sentimentul care te face să te simți ratat/ă.
Nici nu vă dați seama ce oribil e să simți că viața ta e ratată.
Doar că...
Ai de ales să te lași cuprins de disperare sau să te ridici de jos și să lupți.
Să lupți cu tine în primul rând și apoi cu lumea.
De ce cu tine?
Simplu. Doar dacă înțelegi că ești ceea ce ești și nimeni nu te poate schimba oricât s-ar strădui, și te accepți pe tine așa cum ești atunci poți merge mai departe.
Lumea...lumea nu contează! Cine te-a ajutat când ai avut nevoie?
Cine ți-a zis adevărul, când îl știau așa de bine de atâția ani?
Cine a avut puterea să te privească în ochi și să îți spună să nu mai suferi degeaba?
Cine?
Nimeni. Nimeni.

Mă-ntreb astăzi, așa pentru toți acei oameni care s-au simțit ratați pentru că li s-a spus asta, mă-ntreb oare chiar așa să fie? Oare faptul că nu putem să le satisfacem toateeee dorințele înseamnă că suntem niște ratați. Of, Doamne! Manipularea aceasta sentimentală pe care unii știu așa de bine să o folosească!
Adevărul...adevărul e că suntem mai puternici decât părem, că putem face o mulțime de lucruri pe care ei nu le pot face. Că singura noastră greșală e că am ales prost!
Că nu suntem ratați, că suntem ființe care uneori greșesc, alteori facem totul bine. Că putem merge mai departe chiar și atunci când tristețea ne încununează chipul.
Să lupți în fiecare clipă să îți demonstrezi că ești un om bun, care se poate descurca singur în lumea aceasta mare, e poate cel mai mare curaj!
Eu, eu am învățat să nu mă mai mint.

Astăzi sunt tristă, așa de tristă...
Dar dacă vă spun motivul adevărat o să râdeți o săptămână!
Păi? șoptiți voi.
Să vă spun: fiecare pas pe care-l fac înainte e așa de greu...
De un an am fost antigospodina perfectă. Șocul, șocul a fost extrem de mare atunci când am auzit că eu nu gătesc, că nu fac ordine, că nu am grijă...Așa că nu am putut să gătesc nimic.
Astăzi însă a fost timpul!
Timpul să aprind focul și să o iau de la capăt. Am plâns așa din toată inima în timp ce găteam cele mai bune paste! Am plâns pentru mine, pentru timpul acela mult în care i-am răsfățat atât și degeaba!
Așa că...acesta e motivul tristeții mele.
Nedreptatea.
Păi...nu înțelegem, îți place să gătești, sau nu? șoptiți voi.
Oooo DA! râd eu spre voi. Doar că trebuia să depășesc un hop, ca să mă redescopăr pe mine!
Sunt Eu!

Zâmbesc așa fericită spre voi. Poate că uneori nu sunt logică în ceea ce vă spun, dar să știți că în mintea mea totul are logică! Poate că uneori adevărul e cumplit, dar am învățat să îl ating puțin câte puțin, astfel încât să-l pot înfrunta.
Fiecare pas pe care-l fac înainte îmi aduce fericire în suflet, chiar dacă am lacrimi în ochi.
Și...nu, nu mi-e rușine de ceea ce sunt!
"Pentru că am ales să fiu Eu, nu ceea ce m-ai făcut să fiu. Poate singurătatea e grea, dar e mai ușoară decât viața alături de tine. Poate nedreptatea e cumplită, dar viața o să-ți arate că ai greșit".

Mi-am prins maci în păr și zâmbesc spre voi cu fericire în ochi.
Viața e frumoasă dacă vrem să fie frumoasă.
Hotărârea de a schimba ceva la viața noastră e grea, dar când faci schimbarea nu există cale de întoarcere.
E alegerea fiecăruia.
E greu, dar e așa de bine să nu te mai minți singur!
Liniștea...
Liniștea e cel mai mare dar pe care-l primești din toată nebunia aceasta!

Pentru prietena mea,
pentru voi,
       Mihaela