Privesc spre voi așa cu fericire în priviri. După vizita mea la Castelul zânelor, cum îmi place mie să-i spun, inima mea s-a liniștit, gândurile mi s-au limpezit și astăzi privesc viața simplu. Nu mai caut să găsesc ceva ce nu este, nu îmi mai imaginez ceva care nu poate fi, ci privesc adevărul în față cu detașare, cu determinare și cu...bunătate!
Dacă vă întrebați de ce bunătate, să știți că aceasta nu se poate șterge din sufletul cuiva. Că atunci când reușești să o câștigi, ea rămâne acolo pentru totdeauna, indiferent cât de mult încearcă ceilalți să te schimbe sau să îți demonstreze că nu o ai!
În ultima lună m-am tot întors cu gândul la copilăria mea. La felul în care m-au educat părinții mei și la timpul acela...
Frânturi de imagini îmi apar în fața ochilor.
Joaca împreună cu frații mei și cu prietenii noștri printre blocurile care erau în construcție, cozile la care stăteam ore în șir ca să luam pâine sau lapte pentru că părinții lucrau...
Duminica, când plecam să vedem un film și ne înghesuiam să prindem bilete!
Bomboanele de lapte sau cele de ciocolată cu cremă de mentă pe care le cumpăram cu un leu! Doamne ce bune erau!
Uite, poate de aici plăcerea mea de a mânca ciocolata cu mentă! Cine știe! Nu m-am gândit până acum la asta! Simpatic, nu?
Mi-aduc aminte cum stăteam în fața blocului până târziu și povesteam cele câteva filme care se difuzau. Știam fiecare parte...
Oare câți dintre voi vă mai amintiți?
Știți ce este ciudat? Acum, scriind aceste lucruri, pe chipul meu a înflorit un zâmbet așa din toată inima mea. Până și acum, după mulți, mulți ani simt fericirea de atunci!
Vedeți voi, noi, copiii de atunci nu aveam de unde să ne cumpărăm multe lucruri, dar eram așa de fericiți să mâncăm din când în când câte o bomboană, o turtă dulce sau pufuleți! Sau o prăjitură de la cofetăria din colțul străzii, care astăzi nu mai există.
O fericire care străbate cumva timpul...
Astăzi privesc cu tristețe spre copiii din jurul meu.
Sunt mereu nemulțumiți, își doresc tot mai multe și am impresia că, părinții, oricât de multe le oferă, nu pot să-i facă să zâmbească.
De multe ori îmi vine să-i prind de umeri pe părinți, să-i scutur tare și să le spun:
Opriți-vă oameni buni! Copilul acesta trebuie să învețe să prețuiască lucrurile pe care le primește. Nu le mai oferiți totul fără să-l responsabilizați!
Dar, vedeți voi, este așa de greu să lucrezi cu părinții.
Vă spuneam într-unul dintre articolele mele că e nevoie de o școală a părinților și cred în asta, acum mai mult ca niciodată. E nevoie ca părinții să-și dea seama că greșesc așa de mult când oferă fără să se gândească la consecințe.
Știu o să-mi spuneți că este datoria părinților! (am auzit asta de sute de ori!)
Nu. Datoria părinților e să educe un copil. Și să-l educe bine. Să-i ofere ce este necesar, dar să nu exagereze și să-l învețe de mic valoarea fiecărui bănuț primit.
Știu...unii ați vrea să-mi spuneți că am o gândire învechită, dar vă contrazic iarăși.(zâmbesc spre voi cu bunătate) Am făcut un experiment în urmă cu trei ani. O să vă povestesc așa pe scurt.
(Of! Ce greu e să-mi găsesc cuvintele potrivite...)
În fine. Conduc...sau mai bine zis, dirijez ( așa ca la un concert!) un grup de voluntari.
Elevi. Cam 70!
Căutăm și găsim împreună oameni pe care să-i ajutăm. De cele mai multe ori reușim să facem în așa fel încât din munca noastră îi ajutăm acei oameni.
Acum trei ani una dintre voluntare a fost foarte simpatică, m-a întrebat dacă ea poate să le ceară părinților bani pentru a ajuta.
Aș vrea să vă imaginați că în acel moment s-a lăsat o tăcere grea, toți ochii erau la mine. Simțeam bătăile inimii mele, mintea mea căuta cu înfrigurare un răspuns ca să nu o jignesc, nici să o dezamăgesc, dar în același timp să nu-i dezamăgesc pe ceilalți.
M-am așezat pe scaun, ca să nu-mi vadă tremuratul picioarelor, și le-am spus așa:
Dragii mei, eu când eram de vârsta voastră într-una din zile la școală cineva a venit și ne-a povestit despre cât de important este să economisești banii. Cum fiecare bănuț pus deoparte cândva poate să-ți îndeplinească un vis. Și ne-a arătat un carnet unde puteam cumpăra câte un timbru pe rând și îl lipeam acolo. Când acel carnet se umplea de timbre ți se făcea un carnet de economii, ca unui adult.
Eu...m-am dus acasă și i-am spus tatălui meu că îmi doresc să economisesc, că vreau și eu să reușesc să am carnetul acela de economii.
Tatăl meu s-a uitat zâmbind la mine și mi-a spus:
"Pentru fiecare bănuț trebuie să muncești. Numai așa o să înțelegi valoarea banului. Doar cu sacrificii poți să-ți îndeplinești visul!"
Copil fiind am fost șocată de cuvintele acestea, dar m-am ambiționat și am muncit, am învățat, am luat premii ca să demonstrez că merit fiecare bănuț.
Am fost așa de mândră de fiecare timbru pus în carnetul acela!
Iar când a fost plin...am avut carnetul meu de economii.
Nu eram mai mare decât voi, doar că m-am simțit adult.
Înțelegeți? i-am întrebat eu.
Tăcere...tăcere totală.
Inima mea s-a strâns dureros și în colțul ochilor lacrimile și-au făcut apariția.
În acel moment eleva mea m-a luat în brațe și a zis:
Știu ce trebuie să fac. Voi munci pentru fiecare bănuț, ajutându-mi părinții și în felul acesta pot să ajut și eu!
Și eu! a strigat altul.
Și eu! Și eu...au strigat toți.
Lacrimile mele au străbătut obrajii purpurii, sufletul mi s-a umplut de mândrie. Atunci am simțit pentru prima dată că acești copii sunt minunați, că au nevoie de exemple, au nevoie de părinți care să-i educe, care să-i învețe cât de important e să economisească și ce pot face cu acei bani.
Astăzi, pot să vă spun că e nevoie în școala românească să se investească cu adevărat într-un program prin care să-i învățam pe copii valoarea banului, faptul că e important să facem un efort pentru a-i primi. Un minim efort dragii mei.
Știu că la liceu există așa ceva, dar în clasele de gimnaziu lipsește cu desăvârșire. Doar ce se face la matematică, puțin, unde doar învață banii.
În zile trecute însă, am aflat că există un program național de educație financiară itinerantă al BCR, numit Școala de Bani pe Roți. Copii între 7-14 ani sunt învățați să economisească și să-și stabilească bugetul în ateliere de lucru care se desfășoară în camionul FLiP. Astfel în anul 2017 au fost învățați peste 7000 de copii.
Super idee!
Bravooo lor!
Există și imnul FLiP pe care-l puteți asculta aici:
https://www.youtube.com/watch?v=BqHXIRI6elk
Și...
Dacă aveți copii încurajați-i să răspundă provocării lansate de Psihotrop și Școala de Bani, o provocare FLiP your story: ce ai cumpăra din primii bani economisiți. Trebuie să se înscrie: https://www.scoaladebani.ro/peroti/flip-your-story/
Cine știe poate vor câștiga o bicicletă Pegas! Atenție că înscrierile sunt până în 29 iunie.
Și...
Cine știe, poate o să văd și eu copii fericiți, care nu o să mai țipe la părinți că își doresc drona acum!
Sau altceva.
Care o să înțeleagă munca părinților și o să îi ajute și să-i prețuiască pentru că-i au, pentru că sunt acolo să le asculte poveștile cu bucurii și tristeți, poveștile din fiecare zi ale vieții.
Și...
Părinți fericiți că-și văd copilul râzând în timpul plimbării în natură pe bicicletă!
Iar...
Eu, eu am continuat ceea ce am învățat de la tatăl meu, să-mi educ proprii copii în a economisi, a munci pentru fiecare ban primit pentru a învăța valoarea fiecărui lucru.
Îmi amintesc că primii bani economisiți de fiul meu într-un an de zile ni i-a oferit nouă, părinților lui, pentru a ne ajuta să putem pleca în vacanță!
A fost unul dintre momentele emoționante ale vieții mele...
Iar...
Zilele trecute am primit cel mai frumos cadou din câte există, din banii economisiți de minunea mea cea mică...(a impresionat-o pe doamna de la librărie!)
O imagine cât o mie de cuvinte!
Pentru voi,
Mihaela.
Dacă vă întrebați de ce bunătate, să știți că aceasta nu se poate șterge din sufletul cuiva. Că atunci când reușești să o câștigi, ea rămâne acolo pentru totdeauna, indiferent cât de mult încearcă ceilalți să te schimbe sau să îți demonstreze că nu o ai!
În ultima lună m-am tot întors cu gândul la copilăria mea. La felul în care m-au educat părinții mei și la timpul acela...
Frânturi de imagini îmi apar în fața ochilor.
Joaca împreună cu frații mei și cu prietenii noștri printre blocurile care erau în construcție, cozile la care stăteam ore în șir ca să luam pâine sau lapte pentru că părinții lucrau...
Duminica, când plecam să vedem un film și ne înghesuiam să prindem bilete!
Bomboanele de lapte sau cele de ciocolată cu cremă de mentă pe care le cumpăram cu un leu! Doamne ce bune erau!
Uite, poate de aici plăcerea mea de a mânca ciocolata cu mentă! Cine știe! Nu m-am gândit până acum la asta! Simpatic, nu?
Mi-aduc aminte cum stăteam în fața blocului până târziu și povesteam cele câteva filme care se difuzau. Știam fiecare parte...
Oare câți dintre voi vă mai amintiți?
Știți ce este ciudat? Acum, scriind aceste lucruri, pe chipul meu a înflorit un zâmbet așa din toată inima mea. Până și acum, după mulți, mulți ani simt fericirea de atunci!
Vedeți voi, noi, copiii de atunci nu aveam de unde să ne cumpărăm multe lucruri, dar eram așa de fericiți să mâncăm din când în când câte o bomboană, o turtă dulce sau pufuleți! Sau o prăjitură de la cofetăria din colțul străzii, care astăzi nu mai există.
O fericire care străbate cumva timpul...
Astăzi privesc cu tristețe spre copiii din jurul meu.
Sunt mereu nemulțumiți, își doresc tot mai multe și am impresia că, părinții, oricât de multe le oferă, nu pot să-i facă să zâmbească.
De multe ori îmi vine să-i prind de umeri pe părinți, să-i scutur tare și să le spun:
Opriți-vă oameni buni! Copilul acesta trebuie să învețe să prețuiască lucrurile pe care le primește. Nu le mai oferiți totul fără să-l responsabilizați!
Dar, vedeți voi, este așa de greu să lucrezi cu părinții.
Vă spuneam într-unul dintre articolele mele că e nevoie de o școală a părinților și cred în asta, acum mai mult ca niciodată. E nevoie ca părinții să-și dea seama că greșesc așa de mult când oferă fără să se gândească la consecințe.
Știu o să-mi spuneți că este datoria părinților! (am auzit asta de sute de ori!)
Nu. Datoria părinților e să educe un copil. Și să-l educe bine. Să-i ofere ce este necesar, dar să nu exagereze și să-l învețe de mic valoarea fiecărui bănuț primit.
Știu...unii ați vrea să-mi spuneți că am o gândire învechită, dar vă contrazic iarăși.(zâmbesc spre voi cu bunătate) Am făcut un experiment în urmă cu trei ani. O să vă povestesc așa pe scurt.
(Of! Ce greu e să-mi găsesc cuvintele potrivite...)
În fine. Conduc...sau mai bine zis, dirijez ( așa ca la un concert!) un grup de voluntari.
Elevi. Cam 70!
Căutăm și găsim împreună oameni pe care să-i ajutăm. De cele mai multe ori reușim să facem în așa fel încât din munca noastră îi ajutăm acei oameni.
Acum trei ani una dintre voluntare a fost foarte simpatică, m-a întrebat dacă ea poate să le ceară părinților bani pentru a ajuta.
Aș vrea să vă imaginați că în acel moment s-a lăsat o tăcere grea, toți ochii erau la mine. Simțeam bătăile inimii mele, mintea mea căuta cu înfrigurare un răspuns ca să nu o jignesc, nici să o dezamăgesc, dar în același timp să nu-i dezamăgesc pe ceilalți.
M-am așezat pe scaun, ca să nu-mi vadă tremuratul picioarelor, și le-am spus așa:
Dragii mei, eu când eram de vârsta voastră într-una din zile la școală cineva a venit și ne-a povestit despre cât de important este să economisești banii. Cum fiecare bănuț pus deoparte cândva poate să-ți îndeplinească un vis. Și ne-a arătat un carnet unde puteam cumpăra câte un timbru pe rând și îl lipeam acolo. Când acel carnet se umplea de timbre ți se făcea un carnet de economii, ca unui adult.
Eu...m-am dus acasă și i-am spus tatălui meu că îmi doresc să economisesc, că vreau și eu să reușesc să am carnetul acela de economii.
Tatăl meu s-a uitat zâmbind la mine și mi-a spus:
"Pentru fiecare bănuț trebuie să muncești. Numai așa o să înțelegi valoarea banului. Doar cu sacrificii poți să-ți îndeplinești visul!"
Copil fiind am fost șocată de cuvintele acestea, dar m-am ambiționat și am muncit, am învățat, am luat premii ca să demonstrez că merit fiecare bănuț.
Am fost așa de mândră de fiecare timbru pus în carnetul acela!
Iar când a fost plin...am avut carnetul meu de economii.
Nu eram mai mare decât voi, doar că m-am simțit adult.
Înțelegeți? i-am întrebat eu.
Tăcere...tăcere totală.
Inima mea s-a strâns dureros și în colțul ochilor lacrimile și-au făcut apariția.
În acel moment eleva mea m-a luat în brațe și a zis:
Știu ce trebuie să fac. Voi munci pentru fiecare bănuț, ajutându-mi părinții și în felul acesta pot să ajut și eu!
Și eu! a strigat altul.
Și eu! Și eu...au strigat toți.
Lacrimile mele au străbătut obrajii purpurii, sufletul mi s-a umplut de mândrie. Atunci am simțit pentru prima dată că acești copii sunt minunați, că au nevoie de exemple, au nevoie de părinți care să-i educe, care să-i învețe cât de important e să economisească și ce pot face cu acei bani.
Astăzi, pot să vă spun că e nevoie în școala românească să se investească cu adevărat într-un program prin care să-i învățam pe copii valoarea banului, faptul că e important să facem un efort pentru a-i primi. Un minim efort dragii mei.
Știu că la liceu există așa ceva, dar în clasele de gimnaziu lipsește cu desăvârșire. Doar ce se face la matematică, puțin, unde doar învață banii.
În zile trecute însă, am aflat că există un program național de educație financiară itinerantă al BCR, numit Școala de Bani pe Roți. Copii între 7-14 ani sunt învățați să economisească și să-și stabilească bugetul în ateliere de lucru care se desfășoară în camionul FLiP. Astfel în anul 2017 au fost învățați peste 7000 de copii.
Super idee!
Bravooo lor!
Există și imnul FLiP pe care-l puteți asculta aici:
https://www.youtube.com/watch?v=BqHXIRI6elk
Și...
Dacă aveți copii încurajați-i să răspundă provocării lansate de Psihotrop și Școala de Bani, o provocare FLiP your story: ce ai cumpăra din primii bani economisiți. Trebuie să se înscrie: https://www.scoaladebani.ro/peroti/flip-your-story/
Cine știe poate vor câștiga o bicicletă Pegas! Atenție că înscrierile sunt până în 29 iunie.
Și...
Cine știe, poate o să văd și eu copii fericiți, care nu o să mai țipe la părinți că își doresc drona acum!
Sau altceva.
Care o să înțeleagă munca părinților și o să îi ajute și să-i prețuiască pentru că-i au, pentru că sunt acolo să le asculte poveștile cu bucurii și tristeți, poveștile din fiecare zi ale vieții.
Și...
Părinți fericiți că-și văd copilul râzând în timpul plimbării în natură pe bicicletă!
Iar...
Eu, eu am continuat ceea ce am învățat de la tatăl meu, să-mi educ proprii copii în a economisi, a munci pentru fiecare ban primit pentru a învăța valoarea fiecărui lucru.
Îmi amintesc că primii bani economisiți de fiul meu într-un an de zile ni i-a oferit nouă, părinților lui, pentru a ne ajuta să putem pleca în vacanță!
A fost unul dintre momentele emoționante ale vieții mele...
Iar...
Zilele trecute am primit cel mai frumos cadou din câte există, din banii economisiți de minunea mea cea mică...(a impresionat-o pe doamna de la librărie!)
O imagine cât o mie de cuvinte!
Pentru voi,
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu