Am revenit!
M-am gândit mult în zilele acestea cât de greu e să accepți adevărul, cât de ușor e să crezi ceea ce ți se spune mereu și cât de nedreaptă e viața cu oamenii buni. Atât de nedreaptă!
Nu am avut forța necesară să aștern cuvintele...
Uneori închid ochii și încerc să-mi aduc aminte momentele frumoase din viața mea. Sunt puține, dar trebuie să le văd cu ochii sufletului, ca să nu spun că am trăit degeaba. Mă gândesc la ele, le prind printre rănile sufletului meu și le las acolo ca să nu uit nimic.
Viața, viața mi-a arătat că fericirea e rară, că totul se poate schimba de la o clipă la alta.
Că uneori ceea ce simți e mai bine să ascunzi cu mare grijă în sufletul tău, pentru că oamenii profită de fiecare slăbiciune din partea ta.
Viața m-a învățat că nimic nu e ceea ce pare!
Viața m-a educat să zâmbesc chiar și atunci când lacrimile izvorăsc din ochii mei.
Viața...
Privesc cu uimire spre cei din jurul meu, pe care i-am crezut cei mai apropiați mie și-mi spun în suflet, minte și inimă: Cine sunt ei? Cum au putut?
Aș vrea să înțeleg, dar știu că e peste puterea mea de pricepere.
Parcă trăim în lumi paralele.
Mă uit spre ei tristă și șoptesc: Cum ați putut? De ce?
Întrebări fără răspuns. Durere fără leac.
Uitare...
Am privit cerul plin de nori și am strigat spre el: De ce?
Tăcerea a fost adâncă, atât de adâncă.
Am plecat capul în durerea mea și am acceptat-o în toată forța ei năucitoare și nu m-am mai opus să o simt și...m-a pus la pământ.
Pământul rece m-a îmbrățișat, iarba m-a mângâiat, florile s-au așezat în părul meu sărutându-mi fruntea în mângâiere și roua mi-a spălat inima de lacrimile durerii.
M-am ghemuit în mângâiere și am acceptat soarele să mă încălzească, să mă îmbrățișeze în liniște și să-mi sărute fruntea. Am visat așa cum n-am mai făcut-o de mult timp la câmpul plin de margarete, prin care alerg râzând din toată inima, la mirosul ierbii cosite de dimineață, la dealurile mele dragi și la liniștea fericirii mele.
Astăzi nu am mai strigat și nu am mai întrebat.
Viața m-a învățat că fiecare om își alege drumul, că alegerile sunt uneori greșite, dar nimeni și nimic nu ne poate convinge de contrariu. Părintele nu poate să-ți trăiască viața ta, nu îți poate lua durerea din suflet, nu poate să te protejeze permanent. E necesar să înveți cât mai repede să te descurci singur în lumea aceasta atât de rea și nedreaptă. Doar cu o condiție importantă: tot ce faci să fie cu demnitate. Nu călca sufletul cuiva în picioare doar pentru că trebuie să susții pe cineva. Nu îți clădi fericirea pe nefericirea altuia. Nu încuraja nedreptatea, ci arată-i celui apropiat că greșește chiar dacă îți este greu. Fă ceea ce e corect și nimeni nu o să te judece pentru faptele tale.
Viața mi-a arătat în ultimul an că e total greșit să cred în oameni.
Că trebuie să privesc dincolo de cuvinte, doar la fapte.
Greu, așa de greu.
E poate cea mai cumplită lecție a vieții pe care un om o poate primi.
Dar...e o lecție!
Iar lecția te învață!
Poate am privit lumea cu alți ochi atunci, dar acum văd albastrul cerului mai bine!
Poate am crezut din suflet în iubire, dar acum nu mai cred!
Poate am fost convinsă că iubirea înfrânge tot, acum sunt sigură nu înfrânge nimic.
Bunătatea e atât de rară încât uneori când mă izbesc de ea simt că nu mai am aer să respir.
Privesc spre chipul plin de fericire de lângă mine și-mi spun:
Iată un motiv bun pentru care trebuie să înfrâng viața aceasta tristă.
Pentru care să zâmbesc și să învăț să trăiesc iarăși.
Mi-am ridicat privirea spre cerul plin de nori și am zâmbit din tot sufletul.
Am cântat încetișor și mi-am lăsat inima să alerge nebună unde vrea ea.
Am primit cu uimire în suflet liniștea...
Viața mi-a făcut cu ochiul și mi-a șoptit:
It's Time!
Pentru prietenii mei care-mi arată în fiecare zi (cu milă uneori!) că după fiecare furtună există soare, există lumină și multă liniște sufletească,
Câteva dintre minunatele mele poze,
Alături de cuvintele mele,
Pentru voi, astăzi într-o zi deosebită,
Mihaela.
M-am gândit mult în zilele acestea cât de greu e să accepți adevărul, cât de ușor e să crezi ceea ce ți se spune mereu și cât de nedreaptă e viața cu oamenii buni. Atât de nedreaptă!
Nu am avut forța necesară să aștern cuvintele...
Uneori închid ochii și încerc să-mi aduc aminte momentele frumoase din viața mea. Sunt puține, dar trebuie să le văd cu ochii sufletului, ca să nu spun că am trăit degeaba. Mă gândesc la ele, le prind printre rănile sufletului meu și le las acolo ca să nu uit nimic.
Viața, viața mi-a arătat că fericirea e rară, că totul se poate schimba de la o clipă la alta.
Că uneori ceea ce simți e mai bine să ascunzi cu mare grijă în sufletul tău, pentru că oamenii profită de fiecare slăbiciune din partea ta.
Viața m-a învățat că nimic nu e ceea ce pare!
Viața m-a educat să zâmbesc chiar și atunci când lacrimile izvorăsc din ochii mei.
Viața...
Privesc cu uimire spre cei din jurul meu, pe care i-am crezut cei mai apropiați mie și-mi spun în suflet, minte și inimă: Cine sunt ei? Cum au putut?
Aș vrea să înțeleg, dar știu că e peste puterea mea de pricepere.
Parcă trăim în lumi paralele.
Mă uit spre ei tristă și șoptesc: Cum ați putut? De ce?
Întrebări fără răspuns. Durere fără leac.
Uitare...
Am privit cerul plin de nori și am strigat spre el: De ce?
Tăcerea a fost adâncă, atât de adâncă.
Am plecat capul în durerea mea și am acceptat-o în toată forța ei năucitoare și nu m-am mai opus să o simt și...m-a pus la pământ.
Pământul rece m-a îmbrățișat, iarba m-a mângâiat, florile s-au așezat în părul meu sărutându-mi fruntea în mângâiere și roua mi-a spălat inima de lacrimile durerii.
M-am ghemuit în mângâiere și am acceptat soarele să mă încălzească, să mă îmbrățișeze în liniște și să-mi sărute fruntea. Am visat așa cum n-am mai făcut-o de mult timp la câmpul plin de margarete, prin care alerg râzând din toată inima, la mirosul ierbii cosite de dimineață, la dealurile mele dragi și la liniștea fericirii mele.
Astăzi nu am mai strigat și nu am mai întrebat.
Viața m-a învățat că fiecare om își alege drumul, că alegerile sunt uneori greșite, dar nimeni și nimic nu ne poate convinge de contrariu. Părintele nu poate să-ți trăiască viața ta, nu îți poate lua durerea din suflet, nu poate să te protejeze permanent. E necesar să înveți cât mai repede să te descurci singur în lumea aceasta atât de rea și nedreaptă. Doar cu o condiție importantă: tot ce faci să fie cu demnitate. Nu călca sufletul cuiva în picioare doar pentru că trebuie să susții pe cineva. Nu îți clădi fericirea pe nefericirea altuia. Nu încuraja nedreptatea, ci arată-i celui apropiat că greșește chiar dacă îți este greu. Fă ceea ce e corect și nimeni nu o să te judece pentru faptele tale.
Viața mi-a arătat în ultimul an că e total greșit să cred în oameni.
Că trebuie să privesc dincolo de cuvinte, doar la fapte.
Greu, așa de greu.
E poate cea mai cumplită lecție a vieții pe care un om o poate primi.
Dar...e o lecție!
Iar lecția te învață!
Poate am privit lumea cu alți ochi atunci, dar acum văd albastrul cerului mai bine!
Poate am crezut din suflet în iubire, dar acum nu mai cred!
Poate am fost convinsă că iubirea înfrânge tot, acum sunt sigură nu înfrânge nimic.
Bunătatea e atât de rară încât uneori când mă izbesc de ea simt că nu mai am aer să respir.
Privesc spre chipul plin de fericire de lângă mine și-mi spun:
Iată un motiv bun pentru care trebuie să înfrâng viața aceasta tristă.
Pentru care să zâmbesc și să învăț să trăiesc iarăși.
Mi-am ridicat privirea spre cerul plin de nori și am zâmbit din tot sufletul.
Am cântat încetișor și mi-am lăsat inima să alerge nebună unde vrea ea.
Am primit cu uimire în suflet liniștea...
Viața mi-a făcut cu ochiul și mi-a șoptit:
It's Time!
Pentru prietenii mei care-mi arată în fiecare zi (cu milă uneori!) că după fiecare furtună există soare, există lumină și multă liniște sufletească,
Câteva dintre minunatele mele poze,
Alături de cuvintele mele,
Pentru voi, astăzi într-o zi deosebită,
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu