Sunt zile întregi în care m-am gândit la sentimentul de abandon.
Cum să vă zic, eram cam așa ca un copil mic care stă uimit în fața unui lucru pe care nu l-a văzut niciodată. Mă uitam în gol fără să pot vedea, auzeam dar nu înțelegeam nimic din jurul meu, respiram dar uitam că trăiesc, zâmbeam mecanic...mască pe fața mea!
Nu am putut defini sentimentele care-mi chinuiau inima și mintea.
Nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă cu viața mea.
Nu pricepeam care este motivul pentru care ajunsesem așa.
Acum, după un an, sunt sigură că sunt foarte mulți oameni care trec prin ce am trecut eu, că nu sunt singură în durerea aceasta a despărțirii. Că totul se repetă, că fiecare om din partea cealaltă procedează la fel, că au aceleași cuvinte jignitoare, că urăsc din tot sufletul persoana de lângă ei pentru simplu fapt că nu o mai doresc.
Cum să spun, se răzbună în cel mai josnic mod pentru că viața te-a așezat acolo!
Ciudat.
Pentru unii oameni imposibil de imaginat, dar atât de crud pentru cei care trăiesc, care trec prin asta.
Doar că...uită ceva!
Fiecare persoană e capabilă să treacă prin durere și să meargă mai departe. E furtuna aceea care până la urmă se termină. Și...din păcate de cele mai multe ori, cei care s-au purtat așa de urât și-o iau în freză! Îmi cer scuze pentru expresie, dar nu mă pot abține! Sunt simpatică, ce să fac!
De câteva săptămâni am descoperit cu surprindere că în toată perioada aceasta grea de fapt m-am simțit abandonată. Și atunci am căutat să văd de ce. Mi-am scris ideile pe multeee hâtiuțe și astăzi, când sunt mai liniștită, când furtuna vieții mele s-a terminat, o să vă scriu câteva dintre acestea.
Așa în felul meu.
Sentimentul de abandon...
Când mă simt abandonat ce fac?
Cum procedez? Cum mă port?
Caut un punct de sprijin. Un loc în care să mă simt liniștit, în care să nu-mi fie frică.
O frică de singurătate. E ideea aceea că rămâi singur și a nimănui.
Frica...
Frica îți întunecă rațiunea și sufletul.
Frica de necunoscut, de judecata oamenilor și de neputința ta.
Doar frica.
E atât de puternică încât îți paralizează mușchii, nu poți umbla și nu poți gândi.
Frica e cumplită!
E un sentiment așa de chinuitor. Doar cel care trece prin ea poate înțelege cuvintele mele.
Cum putem înfrânge frica?
Cum putem ajunge la curaj?
Greu, vă spun eu din experiență, dar nu imposibil.
Îți canalizezi energia spre ceva, cauți să faci lucruri care altădată ți se păreau imposibile, muncești și te ridici în fiecare dimineață și îți spui: Astăzi pot să fac lucrurile acestea, mâine voi vedea.
Nu renunți la tine. Crezi în puterea ta de muncă, în bunătatea ta, în mintea ta și în persoana ta. Tu nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, dar trebuie să-ți demostrezi ție că poți. Poți să zâmbești, să mergi mai departe, să râzi și privești viața ca pe un joc pe care l-ai descoperit în momentul acela.
Aceste momente sunt cele mai importante.
Nu câștigi permanent, de multe ori ești la pământ, dar te ridici și lupți pentru tine.
Și așa curajul își face simțită prezența în mintea și inima ta.
O să spuneți că e ușor să vorbești, dar nu e așa, e greu să vorbești despre aceste lucruri, foarte greu. Dar eu am învățat toată viața aceasta că atunci când vorbești cumva greutatea dispare. Și dacă pot ajuta pe cineva, de ce nu aș face-o?
Să revin la abandon.
Dacă un copil se simte abandonat...
V-ați gândit vreodată la asta?
El caută iubire și siguranță în locurile și la persoanele care-l înconjoară. Cât de dezamăgit este când nu le găsește. Ce face atunci? Simplu. Se răzvrătește. În purtarea lui arată suferința adâncă care-i macină sufletul.
La oamenii în vârstă există sentimentul de abandon?
Sigur. Câți bătrâni nu mai au pe nimeni care să îi îngrijească. O mulțime. În ultima vreme sunt tot mai multe cazuri așa de triste...
Ideea e că și ei se simt așa de abandonați.
Doar că ei sunt trecuți prin viață și știu că iubirea este așa de rară și atunci nu își doresc decât un loc în care să fie liniștiți, în care să poată povesti cu alți oameni. Pentru ei orice manifestare a bunătății, a atenției presupune iubire.
Orice gest, îmbrățișare, poveste spusă, cuvânt sau zâmbet le oferă o imensă bucurie sufletească.
Vedeți voi când ai o vârstă frumoasă nu mai ai așteptări!
M-am uitat uimită la grupurile de spanioli care erau în vizită în Sighișoara. Erau oameni plini de viață, râdeau, fotografiau și își zâmbeau așa de frumos. Noi ne întrebam care era media de vârstă și am ajuns la concluzia că peste 60! Am dat triști din cap și am spus: Uite ce înseamnă civilizație!
Bătrânii noștri muncesc permanent și nimeni nu-i poate opri din dorința aceea imensă de a aduna cât mai mult. De parcă cineva va aprecia efortul lor! Sunt cinică, dar acesta e adevărul.
Alții săracii nu își pot permite să-și cumpere ceva, dar să mai și călătorească.
Viață nedreaptă!
Dar când sentimentul de abandon apare într-o căsnicie, ce faci?
Cum poți gestiona sentimentele ca să poți trece peste?
Greu, așa de greu vă spun eu tristă. De cele mai multe ori cel/cea care provoacă totul e și cel/cea care se răzbună. Cum să vă zic ca să înțelegeți: îți calcă în picioare sufletul, sentimentele și întreaga ființă. Din simplu motiv ca așa i se pare normal să facă.
Pentru că...e om!
Ciudat să o zic așa, chiar și pentru mine.
Dar omul în general vrea să câștige cu orice preț în orice lucru, în iubire, în relație și în viață.
Foarte puțini sunt cei care nu vor! Unul dintre ei sunt eu, ce să fac! Poate e greșit, dar nu am vrut niciodată să câștig, ci doar să fie bine pentru toți din jurul meu. În fine să revin...
Omul își dorește să câștige și face orice să convingă pe cei din jur și pe el ( cel mai important) că nu e el de vină, ci celălalt. Și în momentul acesta luptă cât de urât poate.
Doar...(zâmbesc tristă și amuzată în același timp!)
Doar că nu o să înțeleagă niciodată faptul că pierde iubirea celuilalt e cel mai mare chin din viața lui. Pentru că sentimentul abandonului o să se mute de la persoana abandonată la cealaltă persoană care a abandonat. O să râdeți de expresie, dar eu sunt sigură de acest lucru.
De ce?
Pentru că suntem persoane mature, pentru că dacă descoperim ce ne doare așa de tare putem să trecem peste. E ca atunci când ai o rană, nu știi unde este dar când o găsești o vindeci și gata.
Așa că poate ne simțim așa de abandonați, însă totul trece...
Pentru că ești înconjurat de oameni care te fac să zâmbești, care-ți dau speranță, care te ajută să vezi că viața e plină de culoare. Și e suficient să începi să vezi iarăși în culori, sufletul tău se împodobește cu speranță și iată frica a trecut, sentimentul de abandon dispare.
Pentru că nu-ți mai este teamă de ziua de mâine.
Pentru că știi că dacă deschizi ochii nimic nu te oprește să muncești, să zâmbești, să râzi din toată inima și să fii fericit!
Și nu uitați că viața este ca o poveste scrisă fără radieră!
Iar după ploaie, florile sunt mai frumoase!
Pentru voi,
Mihaela.
Cum să vă zic, eram cam așa ca un copil mic care stă uimit în fața unui lucru pe care nu l-a văzut niciodată. Mă uitam în gol fără să pot vedea, auzeam dar nu înțelegeam nimic din jurul meu, respiram dar uitam că trăiesc, zâmbeam mecanic...mască pe fața mea!
Nu am putut defini sentimentele care-mi chinuiau inima și mintea.
Nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă cu viața mea.
Nu pricepeam care este motivul pentru care ajunsesem așa.
Acum, după un an, sunt sigură că sunt foarte mulți oameni care trec prin ce am trecut eu, că nu sunt singură în durerea aceasta a despărțirii. Că totul se repetă, că fiecare om din partea cealaltă procedează la fel, că au aceleași cuvinte jignitoare, că urăsc din tot sufletul persoana de lângă ei pentru simplu fapt că nu o mai doresc.
Cum să spun, se răzbună în cel mai josnic mod pentru că viața te-a așezat acolo!
Ciudat.
Pentru unii oameni imposibil de imaginat, dar atât de crud pentru cei care trăiesc, care trec prin asta.
Doar că...uită ceva!
Fiecare persoană e capabilă să treacă prin durere și să meargă mai departe. E furtuna aceea care până la urmă se termină. Și...din păcate de cele mai multe ori, cei care s-au purtat așa de urât și-o iau în freză! Îmi cer scuze pentru expresie, dar nu mă pot abține! Sunt simpatică, ce să fac!
De câteva săptămâni am descoperit cu surprindere că în toată perioada aceasta grea de fapt m-am simțit abandonată. Și atunci am căutat să văd de ce. Mi-am scris ideile pe multeee hâtiuțe și astăzi, când sunt mai liniștită, când furtuna vieții mele s-a terminat, o să vă scriu câteva dintre acestea.
Așa în felul meu.
Sentimentul de abandon...
Când mă simt abandonat ce fac?
Cum procedez? Cum mă port?
Caut un punct de sprijin. Un loc în care să mă simt liniștit, în care să nu-mi fie frică.
O frică de singurătate. E ideea aceea că rămâi singur și a nimănui.
Frica...
Frica îți întunecă rațiunea și sufletul.
Frica de necunoscut, de judecata oamenilor și de neputința ta.
Doar frica.
E atât de puternică încât îți paralizează mușchii, nu poți umbla și nu poți gândi.
Frica e cumplită!
E un sentiment așa de chinuitor. Doar cel care trece prin ea poate înțelege cuvintele mele.
Cum putem înfrânge frica?
Cum putem ajunge la curaj?
Greu, vă spun eu din experiență, dar nu imposibil.
Îți canalizezi energia spre ceva, cauți să faci lucruri care altădată ți se păreau imposibile, muncești și te ridici în fiecare dimineață și îți spui: Astăzi pot să fac lucrurile acestea, mâine voi vedea.
Nu renunți la tine. Crezi în puterea ta de muncă, în bunătatea ta, în mintea ta și în persoana ta. Tu nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, dar trebuie să-ți demostrezi ție că poți. Poți să zâmbești, să mergi mai departe, să râzi și privești viața ca pe un joc pe care l-ai descoperit în momentul acela.
Aceste momente sunt cele mai importante.
Nu câștigi permanent, de multe ori ești la pământ, dar te ridici și lupți pentru tine.
Și așa curajul își face simțită prezența în mintea și inima ta.
O să spuneți că e ușor să vorbești, dar nu e așa, e greu să vorbești despre aceste lucruri, foarte greu. Dar eu am învățat toată viața aceasta că atunci când vorbești cumva greutatea dispare. Și dacă pot ajuta pe cineva, de ce nu aș face-o?
Să revin la abandon.
Dacă un copil se simte abandonat...
V-ați gândit vreodată la asta?
El caută iubire și siguranță în locurile și la persoanele care-l înconjoară. Cât de dezamăgit este când nu le găsește. Ce face atunci? Simplu. Se răzvrătește. În purtarea lui arată suferința adâncă care-i macină sufletul.
La oamenii în vârstă există sentimentul de abandon?
Sigur. Câți bătrâni nu mai au pe nimeni care să îi îngrijească. O mulțime. În ultima vreme sunt tot mai multe cazuri așa de triste...
Ideea e că și ei se simt așa de abandonați.
Doar că ei sunt trecuți prin viață și știu că iubirea este așa de rară și atunci nu își doresc decât un loc în care să fie liniștiți, în care să poată povesti cu alți oameni. Pentru ei orice manifestare a bunătății, a atenției presupune iubire.
Orice gest, îmbrățișare, poveste spusă, cuvânt sau zâmbet le oferă o imensă bucurie sufletească.
Vedeți voi când ai o vârstă frumoasă nu mai ai așteptări!
M-am uitat uimită la grupurile de spanioli care erau în vizită în Sighișoara. Erau oameni plini de viață, râdeau, fotografiau și își zâmbeau așa de frumos. Noi ne întrebam care era media de vârstă și am ajuns la concluzia că peste 60! Am dat triști din cap și am spus: Uite ce înseamnă civilizație!
Bătrânii noștri muncesc permanent și nimeni nu-i poate opri din dorința aceea imensă de a aduna cât mai mult. De parcă cineva va aprecia efortul lor! Sunt cinică, dar acesta e adevărul.
Alții săracii nu își pot permite să-și cumpere ceva, dar să mai și călătorească.
Viață nedreaptă!
Dar când sentimentul de abandon apare într-o căsnicie, ce faci?
Cum poți gestiona sentimentele ca să poți trece peste?
Greu, așa de greu vă spun eu tristă. De cele mai multe ori cel/cea care provoacă totul e și cel/cea care se răzbună. Cum să vă zic ca să înțelegeți: îți calcă în picioare sufletul, sentimentele și întreaga ființă. Din simplu motiv ca așa i se pare normal să facă.
Pentru că...e om!
Ciudat să o zic așa, chiar și pentru mine.
Dar omul în general vrea să câștige cu orice preț în orice lucru, în iubire, în relație și în viață.
Foarte puțini sunt cei care nu vor! Unul dintre ei sunt eu, ce să fac! Poate e greșit, dar nu am vrut niciodată să câștig, ci doar să fie bine pentru toți din jurul meu. În fine să revin...
Omul își dorește să câștige și face orice să convingă pe cei din jur și pe el ( cel mai important) că nu e el de vină, ci celălalt. Și în momentul acesta luptă cât de urât poate.
Doar...(zâmbesc tristă și amuzată în același timp!)
Doar că nu o să înțeleagă niciodată faptul că pierde iubirea celuilalt e cel mai mare chin din viața lui. Pentru că sentimentul abandonului o să se mute de la persoana abandonată la cealaltă persoană care a abandonat. O să râdeți de expresie, dar eu sunt sigură de acest lucru.
De ce?
Pentru că suntem persoane mature, pentru că dacă descoperim ce ne doare așa de tare putem să trecem peste. E ca atunci când ai o rană, nu știi unde este dar când o găsești o vindeci și gata.
Așa că poate ne simțim așa de abandonați, însă totul trece...
Pentru că ești înconjurat de oameni care te fac să zâmbești, care-ți dau speranță, care te ajută să vezi că viața e plină de culoare. Și e suficient să începi să vezi iarăși în culori, sufletul tău se împodobește cu speranță și iată frica a trecut, sentimentul de abandon dispare.
Pentru că nu-ți mai este teamă de ziua de mâine.
Pentru că știi că dacă deschizi ochii nimic nu te oprește să muncești, să zâmbești, să râzi din toată inima și să fii fericit!
Și nu uitați că viața este ca o poveste scrisă fără radieră!
Iar după ploaie, florile sunt mai frumoase!
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu