The end...

De câte ori în viața voastră ați pus punct?
De câte ori ați suferit așa de tare încât ați simțit că totul se termină?
De câte ori ați urlat așa de tare încât viața s-a scurs din voi?

Viața...viața ciudată ne dă, apoi ne ia și ne dă iarăși. Suntem însă capabili să pornim la drum, să sperăm iarăși și să zâmbim destinului? Poate unii o să-mi spuneți un DA cu toată hotărârea, alții doar șoptiți trebuie să poți...Cine știe, alții urlați pur și simplu NU.
Mă întreb de două săptămâni în fiecare zi, în fiecare moment al zilei, în fiecare clipă: Oare pot? Pot trece peste pustiul care-l simt în sufletul meu, peste durerea dincolo de ființa mea, peste sufletul meu înghețat în suferință? Îmi tot șoptesc: poți, trebuie să poți!
Mă uit cu uimire în jurul meu și văd că lumea merge înainte, că toți din jurul meu au propriul drum, că zâmbesc, râd și sunt fericiți. Zâmbesc și eu și mă bucur din suflet pentru ei, dar sufletul meu...

Am învățat...
Am învățat să nu mai trăiesc din iluzii, să privesc viața așa cum e ea cu zile însorite sau pline de nori. Am învățat că oamenii sunt răi și această răutate de multe ori o vezi la cei mai apropiați ție.
Am învățat să nu mă mai încred în nimeni, decât în puterile mele.
Am învățat că nu există o lume de vis, că realitatea doare.
Am învățat...

Fiecare clipă a vieții noastre ne învață ceva, doar trebuie să fim foarte atenți.
Uneori suntem așa de prinși în problemele care ne înconjoară încât uităm cu desăvârșire de propria ființă. Luptăm cu noi pentru a satisface dorințele celui sau celor de lângă noi. Ne pierdem, ne pierdem în iubirea noastră pentru ei. Apoi...suntem dați la o parte ca și când suntem doar un obiect pe care-l arunci la gunoi.
Cât de greu e să accepți că tu, tu ești doar un lucru aruncat...
Greu, deosebit de greu...
Sentimentul este cel a abandonului total.
În primă fază ești uimit de tot ce se întâmplă, apoi ești furios deosebit de furios. Când trece furia te întrebi mirat, nevoie mare, ce ai făcut greșit...și încerci să despici firul în patru să analizezi fiecare moment din viața ta.
Apoi...
Realizezi dintr-o dată că nu ești vinovat! Că nu ești abandonat, că doar este foarte trist ceea ce se întâmplă. Că dacă stai să reflectezi bine ți-a făcut cel mai mare serviciu! Că acum poți vedea adevărata față a aceluia pentru care ai făcut sacrificii uriașe.
Iată cum viața ciudată îți dă speranță.
Speranță într-o lume mai liniștită, în care poți visa iarăși, în care să alergi în fericire.
Speranța că nimic nu este întâmplător.
Că întâlnirile acelea întâmplătoare cândva se vor concretiza.
Că visele tale se vor împlini, așa unul câte unul.
Realizezi ceva important: Că nu-ți mai este frică să trăiești, că viața nu s-a sfârșit când te-a aruncat la gunoi, că lanțurile s-au rupt și ai pornit în zbor spre altă lume. Mai bună? Cine știe, vom vedea!

Mi-am prins tristețea în plete, am lăsat vântul să-mi mângâie fruntea îngândurată și am pornit pe poteca vieții mele. Piatra drumului mi-a însângerat picioarele, spinii m-au zgâriat adânc, dar am continuat să merg...Lacrimile mi-au străbătut chipul, ochii au privit cu mirare desăvârșită toate momentele cumplite ale vieții, dar pașii nu s-au oprit. Sufletul a țipat luni întregi în disperare, dar voința m-a împins să fac pas după pas, chiar și atunci când am simțit că leșin de durere.
Am ajuns la capăt. Cu fruntea sus. Cu lacrimi în ochi. Cu zâmbetul pe buze.
M-am uitat la picioarele mele, nu mai erau însângerate, brațele mele fără zgârieturi...
Mi-am luat tristețea din plete și am chemat vântul!

Prinde-o! am strigat spre el.
Prinde-o și du-o departe, departe de sufletul meu.
Adu-mi liniștea fericirii în suflet și zâmbetul copilăriei pe chip și flori în părul meu. Pentru că sunt Eu! Eu cea veche, eu cea care crede în bunătate, cea care ajută pe cei din jur fără să ceară nimic, care îmbrățișează și oferă iubire așa doar că are, cea care crede în principii de o viață și nimeni și nimic nu o convinge de contrariu. 
Eu! Am plâns ani de zile pentru...
Am luptat ani de zile pentru o iubire care...
Am plâns și sufletul meu s-a eliberat de toată suferința.

Și astăzi,
astăzi mi-am dat seama,
că am iertat totul,
toată nedreptatea,
toată durerea provocată,
totul.
Astăzi, mi-am dat seama că viața o trăiești clipă cu clipă alături de cei care te fac fericită. Că atunci când cel de lângă tine îți dă doar nefericire, e timpul să mergi mai departe indiferent cât de greu este.
M-am simțit abandonată, dar astăzi nu mă mai simt.
Am trăit frumos, am muncit din tot sufletul, am dăruit iubire și am primit...
tristețe și durere.

Dar iarăși
Trăiesc,
muncesc,
dăruiesc pentru sufletul meu.
Alerg!
Zbor pe aripile vântului!
Scriu...pentru că simt că trebuie să vă învăț să nu renunțați niciodată la dorințele voastre, la visele pe care le aveți pentru nimeni. Fiecare om este unic, grozav și poate să-și atingă obictivele stabilite.
Munca, perseverența și frumusețea sufletească, credeți-mă, dărâmă munții!
Sentimentul libertății îmi dă aripi să zbor, îmi dă speranța că într-o zi o să pot spune:
Ce lume minunată!

Pentru voi,
pentru încă puțin, puțin timp,
        doar  Eu.

Eu, care astăzi pot spune liniștită: The end...
Și zâmbesc la liniștea sufletului meu, la bucuria celor din jurul meu, la bunătatea celor care mă înconjoară, la iubirea celorlalți pentru persoana mea, pentru ceea ce am fost dintotdeauna și sunt încă.
Și vă șoptesc: Sfârșit. Și de la capăt!