Valea Zânelor...

Când viața te încearcă așa de tare ajungi să te detașezi cumva de tot ce e în jurul tău. Sau mai bine spus să vezi lumea prin alți ochi. Lucruri care până ieri erau așa de importante, acum le vezi așa de simple și fără rost.
Mă-ntreb oare de ce m-am zdrobit o viață întreagă pentru...nimic?
De ce am făcut totul și apoi am ajuns la...nimic?
Acum, știu că viața aceasta se aseamănă unui castel de nisip făcut pe malul mării. El este frumos doar că apa îl dărâmă cu fiecare val. Așa necruțător. Fără să întrebe, fără să-i pese, pur și simplu.
Așa și viața noastră, oricât de mult ne străduim nu reușim să înaintăm nici măcar un pas. 
Suntem expuși în fața apei care vine și tot sapă până distruge tot.
Nu ne rămâne decât să reconstruim, cu multă atenție, poate mai departe de apa mării...
Castelul vieții noastre.

Să iei viața de la capăt.
E o idee care nu-mi dă pace de o lună de zile.
Mă tot întreb cum să încep iarăși?
Cum să am încredere în oameni?
Sau mai degrabă de ce aș mai avea încredere?
Câtă putere îmi trebuie să înfrunt destinul vieții mele?
Iată idei care mi-au frământat mintea permanent.
Doar că într-una dintre zile mi-am dat seama așa într-o străfulgerare a gândului că de fapt eu nu sunt obligată să o iau de la capăt! Că nu trebuie decât să continui de unde sunt!
Pentru că începutul vieții a fost de mult și eu nu am cum să mă întorc în timp. Deci trebuie doar să merg mai departe din punctul acesta.
Și în momentul acela am zâmbit așa din toată inima.
De ce? șoptiți voi.
Pentru că plec la drum cu multă experiență!

Vă aduceți aminte ce îmi place cel mai mult și mai mult?
Păi...să mănânci înghețată cu lingura! râdeți voi așa cu gura până la urechi.
Da, da și asta. Și?
Păi...ciocolata cu mentă! strigați voi veseli.
Ok...și asta zic eu bosumflată. Și?
Păi...să călătorești! râdeți voi din tot sufletul.
Da! Da! Da! Asta e! râd și eu cu voi.
Îmi era așa de dor de călătorii și uite că timpul a venit.
Am început cu cetatea Sighișoarei, acum...

Valea Zânelor

Fiecare dintre noi ar vrea să se întoarcă în lumea poveștilor, să trăim printre personaje, prin căsuțele lor frumoase, prin lumea magică care ne-a încântat copilăria. 
De multe ori îmi imaginez că deschid o ușă și pășesc într-o lume de vis, o lume mai bună, o lume de o frumusețe uimitoare, de liniște și fericire. Doar că atunci când deschid ochii văd realitatea tristă a vieții, cu nebunia stresului, cu agitația și răutatea tuturor în purtare și în privire.
M-am învățat cu această lume, știu că nu pot să o schimb, dar știu că de fiecare dată când vreau să văd bunătate și bucurie pot să mă întorc la cărțile copilăriei mele. Să le deschid și să citesc.
Uimitor cum sufletul meu se ancorează în poveste, cum tresaltă la fiecare aventură, cum râde din totă inima la fiecare trăznaie a personajelor...
Lumea poveștilor o lume plină de magie, de farmec și de împlinire.

În țara aceasta minunată, pe care o iubesc din tot sufletul meu, sunt cele mai frumoase locuri. 
V-am arătat anul trecut câteva dintre ele și sunt sigură că v-au plăcut și pe cei care nu sunteți din țara mea v-au îndemnat să veniți să le vizitați...
Astăzi însă am ceva special!
Spune repede! strigați voi spre mine. 
Păi...în țara mea de poveste există un loc magic, printre multe altele, în care puteți intra în lumea poveștilor! E o nebunie! 
Eu am văzut imagini, știam că există, dar realitatea te lasă fără cuvinte.

Pe un drum de munte, cu peisaje uimitoare, cu munții care stau falnici străjuind, ajungi într-un loc care se numește Valea Zânelor la Castelul de lut.
Am intrat cu emoție și am privit fascinată tot ce este acolo.

Castelul e uimitor, tot făcut din lut și paie. 
De o frumusețe care-ți taie respirația.
Am urcat într-unul dintre turnulețele castelului pe trepți de lemn și am privit până în depărtare.

M-am simțit copil și visul meu de a păși în lumea magică a poveștilor s-a îndeplinit în momentul acela. Fericirea mi-a cuprins inima și am simțit pentru câteva ore că viața aceasta nu e numai una tristă, că poate fi una liniștită cu multă bunătate.
Am văzut, cum să spun, că viața e frumoasă atunci când ești liniștit cu adevărat. 
Când nimeni nu strigă la tine, nimeni nu îți spune nimic urât, nu te ceartă pentru...nimic!
Am văzut rândunelele gălăgioase în turnulețul Castelului și am râs spre ele cu speranță!

Castelul de lut de pe Valea Zânelor trebuie vizitat cred că de câteva ori pe an, poate în felul acesta ne schimbăm percepția asupra vieții. 

Liniștea locului e străbătută de apele pârâului cu apă cristalină. Eu aș fi vrut să intru cu picioarele în apă, dar timpul nu era unul tocmai călduros. 
Așa că o să fac acest lucru la următoarea vizită!

Astăzi privesc pozele cu uimire și mă întreb oare de ce în țara aceasta minunată nu se pot face mai multe lucruri așa de frumoase? De ce nu ne este bine aici unde ar trebui să fie bine? 
Pentru că nu se vrea. Acesta e singurul răspuns logic.
Dacă anul trecut am lăudat ideea celor de la Sâmbăta de sus cu parcul de distractii și nămolul de la Ocna, astăzi pot să vă spun că ideea aceasta a Castelului de lut este una extraordinară.

Sunt ferm convinsă că turiștii străini ar fi încântați să vadă așa ceva, uimiți și cu siguranță s-ar întoarce acolo de mai multe ori. 
Dacă în alte locuri am văzut turiștii străini mai mulți decât români, aici nu.

Poate, cine știe, prin cuvintele mele simple...
Cine știe!
Veniți! strig eu așa simpatic spre voi. Veniți să vedeți!

Eu, eu pot să spun că am trăit pentru câteva ore în lumea poveștii mele. Că personajele vieții mele au fost unele de o bunătate extraordinară. Iar fericirea s-a văzut pe chipul meu pentru că prima dată după mult, mult timp sufletul meu a putut să viseze!
Am închis ochii, am ascultat liniștea și am chemat zânele să-mi descânte, să-mi facă viața minunată! 
Și în imaginația mea bogată...o zână cu chipul drag mi-a atins inima și a făcut-o să tresare în fericire. 
Mi-a șoptit la ureche un secret, pe care-l știu doar eu.
Nu, nu vi-l spun...e secretul meu!
Trebuie să mergeți acolo pe Valea zânelor, la Castelul magic și să trăiți cea mai frumoasă zi din viața voastră!

Pozele sunt făcute de mine!
Normal!
Pentru voi,
            Mihaela.