Zâmbete furișate spre inimi rănite...
Privire spre viață, cu atenție sporită.
Surpriza de a descoperi câte lucruri te leagă cu fire invizibile...
Mi-am prins margarete în păr și zâmbesc spre voi, așa din tot sufletul meu, cu speranță, cu bunătate și multă bucurie. Uneori viața se îndură de mine și-mi dă și zile de liniște. Nimic nu se compară cu acestea și cu siguranța că sunt protejată, că nu mai sunt în bătaia vântului, în furtună, în uraganul acela fără sfârșit.
Privesc cu uimire la apa lacului și văd frumusețea care mă înconjoară.
Simt, simt cum sufletul meu tresaltă în bucurie.
Emoția, emoția e așa de mare încât simt că nu mai am aer să respir.
Mă-ntreb cu uimire, cum se poate asta?
Și îmi dau seama cu surprindere că emoția fericirii e mai puternică decât durerea.
Emoție, emoție...nu am voie!
Îmi ridic ochii spre cerul înstelat și caut cu înfrigurare Carul Mare și...văd imensitatea cerul.
Îmi dau seama cât de neînsemnați suntem în infinitate. Asemeni fluturilor.
Vântul adie încetișor, soarele se pregătește să adoarmă, rațele sălbatice își conduc bobocii în liniște spre cuib, câte un pește sare din apă făcând în ciudă undițelor înșirate, broscuțele își încep concertul...
Flăcările focului se joacă în tihnă arucând lumină în noaptea înstelată.
Povești...
Povești din copilărie spuse cu amuzament în voci, cu bucuria de a povesti de timpuri demult apuse, dar vremuri în care fericirea sta în călătoria prin munții țării acesteia minunate, prin satele înșirate în zona de câmpie, pe apele râurilor bogate în pește...
Speranța, speranța în zile mai bune, în care proprii copii să se mai bucure de timp fericit la sat, speranța aceea a dispărut.
Chipuri triste că viața aceea lipsită de griji, copilărie fericită prin gesturi minuscule, nu mai există...
Dar minutele de tristețe sunt străbătute de cântecul tot mai puternic al broscuțelor obraznice care vin tot mai aproape de grup. Povestea începe și inevitabil începe râsul. Așa din tot sufletul, fără restricții, fără îngrădiri, doar cu bucuria de a expune amintiri!
Creangă ar fi fericit de poveștile spuse în lumina tot mai puternică a flăcărilor jucăușe!
Uneori e așa de bine să te înconjori de oameni faini! (cum îmi place mie să spun)
Frumusețea poveștilor e așa de bine expusă în vorbe simple, spuse cu amuzament și bunătate.
Doamne, parcă vă știți de-o viață!
Cuvintele acestea ne-au făcut să izbucnim toți în râs.
Bucuria noastră a străbătut noaptea, s-a izbit de dealurile care înconjoară lacul, a făcut broscuțele să sară în apă și să înceteze concertul, iar peștii să înoate spre locuri mai liniștite, nicidecum în undițele înșirate pe mal.
Privirea aceea neîncrezătoare ne-a amuzat și mai tare...
Vedeți voi, uneori nu e nevoie să cunoști oamenii, e suficient să fii tu însăți. Acest lucru este apreciat de cei din jur. Iar când amintirile fericirii tale, a unor timpuri de liniște sufletească, de bucurie, sunt sută la sută asemănătoare cu amintirilor celor din jurul tău...
Atunci glumele spuse cu veselie te apropie de acei oameni faini!
Uimitor e că noi, cei care am ales să rămânem aici, în țara noastră minunată, să muncim, să luptăm pentru timpuri mai bune, suntem cu toții niște visători!
Așa ca în cântecul acela așa de cunoscut.
Dar mai avem ceva, un lucru așa de important, care e așa de greu de transmis în ultimul timp generaților, e dragostea de țară.
E sentimentul acela pe care-l simți cu tot sufletul tău față de apele, câmpiile, dealuri și munții acestei țări, de oamenii de la sat, cu portul lor, cu obiceiurile din strămoși, cu valorile lor așa de bine determinate.
Uneori când te întâlnești cu oameni care au în sufletul lor aceeași dragoste pentru țara aceasta, care își amintesc cu drag de timpuri frumoase, liniștite când erai la țară și primeai laptele acela atunci muls, fără să fie fiert și nimeni stresat că se îmbolnăvește...fericirea amintirilor frumoase îți inundă sufletul.
Emoția, emoția e uriașă...nu am voie!
Timpul poate trece, dar...
Am în suflet acea emoție a unei nopți în care bucuria a atins cerul înstelat, în care fericirea a stat în lucruri așa de simple, iar povestea s-a țesut cu fire invizibile.
O emoție care și astăzi îmi inundă sufletul în fericire, liniște și bucurie.
Emoție, emoție...nu am voie!
Pentru voi, zâmbind,
Mihaela
Privire spre viață, cu atenție sporită.
Surpriza de a descoperi câte lucruri te leagă cu fire invizibile...
Mi-am prins margarete în păr și zâmbesc spre voi, așa din tot sufletul meu, cu speranță, cu bunătate și multă bucurie. Uneori viața se îndură de mine și-mi dă și zile de liniște. Nimic nu se compară cu acestea și cu siguranța că sunt protejată, că nu mai sunt în bătaia vântului, în furtună, în uraganul acela fără sfârșit.
Privesc cu uimire la apa lacului și văd frumusețea care mă înconjoară.
Simt, simt cum sufletul meu tresaltă în bucurie.
Emoția, emoția e așa de mare încât simt că nu mai am aer să respir.
Mă-ntreb cu uimire, cum se poate asta?
Și îmi dau seama cu surprindere că emoția fericirii e mai puternică decât durerea.
Emoție, emoție...nu am voie!
Îmi ridic ochii spre cerul înstelat și caut cu înfrigurare Carul Mare și...văd imensitatea cerul.
Îmi dau seama cât de neînsemnați suntem în infinitate. Asemeni fluturilor.
Vântul adie încetișor, soarele se pregătește să adoarmă, rațele sălbatice își conduc bobocii în liniște spre cuib, câte un pește sare din apă făcând în ciudă undițelor înșirate, broscuțele își încep concertul...
Flăcările focului se joacă în tihnă arucând lumină în noaptea înstelată.
Povești...
Povești din copilărie spuse cu amuzament în voci, cu bucuria de a povesti de timpuri demult apuse, dar vremuri în care fericirea sta în călătoria prin munții țării acesteia minunate, prin satele înșirate în zona de câmpie, pe apele râurilor bogate în pește...
Speranța, speranța în zile mai bune, în care proprii copii să se mai bucure de timp fericit la sat, speranța aceea a dispărut.
Chipuri triste că viața aceea lipsită de griji, copilărie fericită prin gesturi minuscule, nu mai există...
Dar minutele de tristețe sunt străbătute de cântecul tot mai puternic al broscuțelor obraznice care vin tot mai aproape de grup. Povestea începe și inevitabil începe râsul. Așa din tot sufletul, fără restricții, fără îngrădiri, doar cu bucuria de a expune amintiri!
Creangă ar fi fericit de poveștile spuse în lumina tot mai puternică a flăcărilor jucăușe!
Uneori e așa de bine să te înconjori de oameni faini! (cum îmi place mie să spun)
Frumusețea poveștilor e așa de bine expusă în vorbe simple, spuse cu amuzament și bunătate.
Doamne, parcă vă știți de-o viață!
Cuvintele acestea ne-au făcut să izbucnim toți în râs.
Bucuria noastră a străbătut noaptea, s-a izbit de dealurile care înconjoară lacul, a făcut broscuțele să sară în apă și să înceteze concertul, iar peștii să înoate spre locuri mai liniștite, nicidecum în undițele înșirate pe mal.
Privirea aceea neîncrezătoare ne-a amuzat și mai tare...
Vedeți voi, uneori nu e nevoie să cunoști oamenii, e suficient să fii tu însăți. Acest lucru este apreciat de cei din jur. Iar când amintirile fericirii tale, a unor timpuri de liniște sufletească, de bucurie, sunt sută la sută asemănătoare cu amintirilor celor din jurul tău...
Atunci glumele spuse cu veselie te apropie de acei oameni faini!
Uimitor e că noi, cei care am ales să rămânem aici, în țara noastră minunată, să muncim, să luptăm pentru timpuri mai bune, suntem cu toții niște visători!
Așa ca în cântecul acela așa de cunoscut.
Dar mai avem ceva, un lucru așa de important, care e așa de greu de transmis în ultimul timp generaților, e dragostea de țară.
E sentimentul acela pe care-l simți cu tot sufletul tău față de apele, câmpiile, dealuri și munții acestei țări, de oamenii de la sat, cu portul lor, cu obiceiurile din strămoși, cu valorile lor așa de bine determinate.
Uneori când te întâlnești cu oameni care au în sufletul lor aceeași dragoste pentru țara aceasta, care își amintesc cu drag de timpuri frumoase, liniștite când erai la țară și primeai laptele acela atunci muls, fără să fie fiert și nimeni stresat că se îmbolnăvește...fericirea amintirilor frumoase îți inundă sufletul.
Emoția, emoția e uriașă...nu am voie!
Timpul poate trece, dar...
Am în suflet acea emoție a unei nopți în care bucuria a atins cerul înstelat, în care fericirea a stat în lucruri așa de simple, iar povestea s-a țesut cu fire invizibile.
O emoție care și astăzi îmi inundă sufletul în fericire, liniște și bucurie.
Emoție, emoție...nu am voie!
Pentru voi, zâmbind,
Mihaela
Comentarii
Trimiteți un comentariu