Liniște...

Sunt oameni care știu să se bucure de viață. Sau poate...( râzând așa simpatic spre voi) majoritatea știu să se bucure. Eu, din păcate, nu am știut și încă nu știu.
Hei! să nu vă gândiți că fac cine știe ce!
Bucuria de a sta liniștită într-un anumit loc, să savurez cafeaua!!!
Să simt că e liniște și fericire în ochii celor din jurul meu.
Nici măcar asta nu am știut!

Știu, știu ridicați din sprâncene, de ce nu am fost liniștită?
Habar nu am.
Cred că din dorința puternică de a-i face pe toți fericiți, am uitat pur și simplu să fiu eu fericită.
Poate că trăind alături de familie, cu greutățile specifice tării acesteia minunate, am uitat să râd.
Iar dacă eu am uitat...cei din jurul meu au avut impresia că nu știu să râd.

Dar eu ȘTIU!!!
Și astăzi, după un an de zile, am descoperit cu uimire că râd din tot sufletul, că învăț să mă bucur de fiecare clipă fericită  petrecută.
Mi-am dat seama cu uimire că nimeni nu te face fericit, dacă tu nu vrei să fii fericit!
Cam greu, recunosc, dar ce să faci!
Mai am momente când nefericirea pune stăpânire pe inima și sufletul meu, dar cu ea sunt învățată, așa că știu cum să o ascund, știu cum să scap de ea.
Însă...liniștea, bunătatea, fericirea și bucuria sunt așa de noi pentru mine încât mi-e greu să stăpânesc emoția găsirii lor.
Interesant, nu?

Pentru că am lipsit cam mult de la scris e pentru că sunt liniștită și fericită de fiecare lucru pe care-l descopăr. Sunt asemeni copiilor care primesc cel mai frumos dar de la Moș Crăciun. E fericirea aceea copilărească, e liniștea și bucuria când văd în jurul meu că toată lumea are zâmbet pe față. Nu există stres, nu este nimeni care să-ți reproșeze nimic...

Vedeți voi, e așa de greu să trăiești lângă omul drag și să simți permanent că nu faci ceva bine, că tot ce gândești, vorbești e greșit, sau îl poate cumva supăra. Ajungi să te schimbi pe tine pentru a-l mulțumi și...surpriză: Nu o să-l mulțumești niciodată!
Astăzi știu care este motivul nemulțumirii lui: E pur și simplu egoist.
Dar mi-a trebuit mai mult de un an să văd, nu...nu să văd, cred că am văzut tot timpul! Mai degrabă să accept acest fapt. E așa de greu să vezi adevărata față a cuiva.
Eu...eu nu am putut vedea!
Pentru că nu am privit  doar partea bună, pentru că am iubit cu inima și sufletul.
Dar...nu regret. (Râd așa din toată inima)
De ce? șoptiți voi.
Pentru că a fost o altă perioadă a vieții mele cu bune, cu rele și m-a întărit sufletește extraordinar. Am devenit puternică, chiar dacă în momentele acelea nu mi-am dat seama de acest lucru.
Iar puterea aceea, m-a adus spre voi!
Așa că...
Vă salut din călătoriile mele și promit că în zilele următoare o să scriu despre locurile minunate vizitate.
       Mihaela