Universul copilăriei mele

Cât de important e să gândim pozitiv?
În ultima vreme tot mai multă lume își dă cu părerea despre gândirea pozitivă.

Începe să fie așa o problemă colectivă. Nu ați observat?
Pe mine nu m-a  interesat acest subiect până acum un an. Cred că nu am avut timp! Eram, cum v-am mai spus, prea ocupată să fiu gospodina perfectă, care îi răsfață pe cei din jurul ei. Din păcate nu a prea contat acest lucru pentru cei dragi, dar știți voi vorba, fiecare picior în...e un pas înainte.
Iar eu am avut curajul să mă ridic și să merg mai departe.
Acela a fost momentul în care am conștientizat că e așa de important să gândești pozitiv.
Am ajuns la ideea: să găsești partea frumoasă în tot ce este în jurul tău.

Astăzi  însă am avut o revelație:
Să te bucuri de clipa aceasta, fie fericită sau tristă! Dar chiar să te bucuri, așa din tot sufletul!

O să râdeți și o să mă întrebați: Doar acum ți-ai dat seama?
Da, doar acum.(tristă)
Pentru că acum am timp să mă gândesc la mine, ceea ce până acum nu am făcut.
Fiecare moment din viața noastră îl trăim așa cum considerăm că este bine. Atunci credeam cu putere că dacă-i mulțumesc pe toți, familia mea o să fie fericită.
Nu a fost așa, dar mi-au trebuit ani buni să înțeleg motivul.
Fericirea...

Am scris atâtea lucruri despre fericire, dar astăzi, într-o zi așa de calmă, mi-am dat seama că fericirea e atunci când poți să te liniștești și să te bucuri de lucruri mărunte. De un film de desene animate, de o poveste cu cei din jurul tău și zâmbetul copiilor care te înconjoară.
Ați văzut câtă fericire este pe chipul copiilor când primesc ceva dorit?
Vă molipsiți instantaneu de bucuria aceea infinită.
E, cam așa s-a întâmplat cu mine.
Am privit spre ei, am zâmbit cu sufletul și întreaga ființă!

O să râdeți, dar cei din jurul meu îmi tot repetă că sunt puternică.
Eu mă uit la mine și mă întreb unde stă puterea mea? În ultimul timp nu am mai făcut sport, așa că...
Știu, știu...este vorba de puterea mea sufletească! Dar nu sunt altfel decât voi! Sunt la fel, de multe ori îmi port durerea mai greu decât cei din jur. Însă pe chipul meu nu se vede, aceasta e diferența.
Sunt așa de tristă atunci când văd pe cineva din jurul meu că suferă.
Aș vrea să-i iau tristețea și durerea și să le port eu.

Aș vrea să-i fac să înțeleagă că nimeni nu ne prețuiește dacă ne sacrificăm pentru cineva care nu merită. Nimeni nu-ți ridică statuie! Nici un om nu vine să-ți spună: Bravo că reziști într-o familie, că te sacrifici pentru ei, chiar dacă ești tratat urât. Așa, să vorbesc frumos.
Nimeni nu o să aprecieze efortul, visele tale spulberate, inima frântă și zdrobită în bucăți.
Știți ce o să zică?
Vă spun eu: E proastă? Cine a pus-o să sufere atât? Chiar nu a văzut pe cine are în față?
Iar copii se vor uita la tine și spun: Pentru mine te-ai sacrificat? Dar eu am suferit alături de tine, pentru că s-a răzbunat pe mine, ca tu să suferi și mai tare.
Și uite așa rămâi uimită de cuvintele pe care le auzi, ți se pare că trăiești într-un coșmar și nu vrei să accepți realitatea. Te învârți în cerc până când nu mai poți.

Știu, sunt vorbe grele, dar trebuie să înțelegeți că sunt așa de adevărate.
O să spuneți că la voi e altceva, că nu înțeleg, că se va schimba, că totul o să fie bine...bla, bla.
Nu, nu o să fie.
Nu, nu o să se schimbe.
Tu, tu trebuie să iei viața în piept.
Să lupți pentru liniștea ta și pentru fericirea copiilor tăi.
Nu, nu e ușor.
Dar e pasul pe care numai tu îl poți face, nimeni nu poate să-l facă în locul tău.
Sunt așa de furioasă pe mine că trebuie să vă spun asta...

Uneori să gândești pozitiv este deosebit de greu. Nu poți să râzi permanent, nu poți să-i faci pe cei din jur să fie veseli dacă nu vor. Dar poți să-i ajuți.
Cum? șoptiți voi.
Simplu. Să faci în așa fel încât să simtă că ești lângă ei.
Dar nu toată lumea e ca tine...mormăiți voi.
Uneori vă mai dau dreptate! Nu, nu este, e adevărat. Vedeți voi, bunătatea ține de educație. O educație primită în familie. Apoi înveți să fii bun, singur. Sunt așa de fericită de fiecare dată când mă-nconjor de voluntarii mei și văd cum imi urmează exemplu.

Toată lumea se plânge de copii, dar ei sunt tot copii!
Ei fac tot felul de tâmpenii pentru că e timpul să le facă!
Dar ceea ce lipsește cu adevărat este puterea exemplului. Ei ar învăța, săracii, dacă ar avea de unde. Știu, știu vă uitați ciudat la mine, dar copii au nevoie doar de multă iubire.
Acum mai mult ca altădată.
Dacă nu mă credeți, gândiți-vă simplu de câte ori v-ați îmbrățișat copilul în ultimele zile?
Cât timp ați petrecut jucându-vă cu el?
Cât ați râs la glumele pe care le zice?
Cât ați înțeles din frustrările lui?

Am considerat permanent că universul copilăriei mele a fost casa bunicilor mei, curtea și grădina lor. Cumva am fost legată cu fire invizibile de tot ce se întâmpla acolo.

Am suferit îngrozitor că nu pot să merg acolo să-mi plâng durerea în anul care a trecut.
Nu am avut puterea  să-mi văd dealurile mele verzi, locurile unde mergeam la fân de unde adunam margarete, crucea care străjuiește satul, biserica din mijlocul satului...

Ieri...
Ieri am ajuns acolo.
Am stat în biserică uitându-mă uimită la oamenii din sat cum veneau pe rând și dădeau mâna unul cu altul, își zâmbeau, îmi zâmbeau și mă îmbrățișau...
Lacrimile mi-au străbătul obrazul. Acolo, în biserica aceea mică, am învățat alături de majoritatea celor din jurul meu, primele rugăciuni. Eram copii și deși comunismul era în floare, preotul de atunci, tatăl meu, ne aduna pe toți și făcea cateheză în fiecare duminică...
În zilele noastre când mergi prin sate retrase, bisericile sunt aproape goale.
Aici...a fost plină.
Educația aceea primită cu peste treizeci de ani în urmă...a lăsat urme adânci.

Iar eu, am descoperit cu uimire ieri:

Aici, este Universul copilăriei mele! 
Pentru prima dată, după un an jumătate, nu am mai simțit pustiul din sufletul meu, acela al lipsei casei unde mi-am petrecut jumătate de viață!
Pentru că...acasă, ești acolo unde sufletul tău e liniștit.
Eu, eu acolo în biserica dintre dealuri am simțit că sunt...
ACASĂ!

Pentru voi,
         Mihaela