Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet în priviri.
Uneori este greu să acceptăm realitatea și ne ascundem sentimentele după zâmbetul de pe chip. În fiecare zi sunt uimită de cei din jurul meu, care au impresia că sunt...bine! Cât de comic mi se pare, cât de trist. Dar cum aș putea să le explic că nu mi-am dorit să arăt mai bine, să îmi schimb întreaga viață, să iau totul de la început? Că sunt lucruri care ne depășesc, care nu au o explicație logică, care pur și simplu se întâmplă și gata. Cum să le explic ceva ce nici eu nu înțeleg?
Cum să înțeleg ceva care nu are o explicație logică?
M-am uitat astăzi, atât de tristă, spre cei care-mi sunt aproape în fiecare zi și mi-am dat seama că nu au cum să înțeleagă ce este în sufletul meu. Le-am zâmbit. E mai bine să vadă doar omul care luptă cu toată ființa pentru a fi bine....
Uneori este așa de bine să încercăm să ne facem viața frumoasă.E așa de simplu.
Nici măcar nu vă dați seama, cât de simplu!
Priviți o imagine care mi-a bucurat sufletul în zilele trecute: Luna care se oglindește așa de frumos în apă.
Cred că așteptările noastre sunt tot mai mari, dorințele noastre sunt tot mai puternice și ajung să ne distrugă liniștea. Poate pentru că suntem înconjurați de tot felul de lucruri, pe care ni le dorim.
Nu fac excepție! Să nu credeți asta.
Oooo, nu! În ultimul timp am făcut shopping, dar am încercat să-mi iau numai ceea ce mă reprezintă.
Doar că...
Vedeți voi, nici un lucru material nu te face fericit, sau e doar o fericire efemeră.
Fericirea e așa de greu de găsit. Toată viața o căutăm, dar atunci când o avem nu știm să o prețuim. Ne pierdem în detalii, ne supărăm pentru nimicuri, ne distrugem singuri fericirea.
Când o pierdem rămânem cu sufletul îndurerat și trist...
Câteodată simt că am nevoie de spațiu, că nu mai pot respira, că nu mai pot să mă ridic de jos. Încerc atunci să văd doar partea bună a lucrurilor, asemeni copiilor. Știți că orice copil când este supărat caută altceva care să-l facă fericit. Ei cam așa fac și eu, caut ceva care-mi să-mi abată gândul de la tot. Așa că încerc în fiecare moment al vieții mele cenușii să găsesc un motiv pentru a zâmbi, nu pentru că-mi vine, ci pentru că am nevoie.
Am nevoie de optimism, am nevoie să-mi câștig încrederea în mine, după ce aceasta mi-a fost călcată în picioare, am nevoie să gătesc iarăși, ca să-mi demostrez că îmi place să gătesc, ca să nu cred cuvintele lor. Am nevoie să mă aranjez ca să-mi demostrez că Eu sunt Eu și nu ceea ce au încercat să demonstreze.
Sunt lucruri deosebit de grele, pentru că presupune o luptă continuă cu tine însuți, presupune voință puternică și multă muncă. Dar...nu mi-a fost frică de muncă niciodată! Doar că am muncit ani de zile doar pentru alții. Astăzi, muncesc pentru mine și îi ajut pe cei de lângă mine cât pot. Satisfacția este uriașă...
Mă gândesc zâmbind cum am început să scriu și-mi spun mereu că poate așa trebuia să fie. Cred cu putere că totul se aranjează într-un mod pe care noi nu-l înțelegem, dar care e doar spre binele nostru.
Sunt așa de tristă pentru atitudinea fiului meu, dar cred că o să fie un moment în care va vedea că greșește, își va aduce aminte de fiecare clipă frumoasă petrecută alături de mama lui, de clipele în care găteam împreună, povesteam verzi și uscate, mergeam la activități, în excursii, făceam teme, aveam grijă de el cât era bolnav...
Iubirea, iubirea e ceea ce nu se uită niciodată.
Într-o zi o să vadă, într-o zi o să simtă...Atunci brațele mele sunt deschise.
Părinții sunt capabili de multe sacrificii. Uneori copii nu văd aceste lucruri, pentru că...sunt copii. Iar ei sunt egoiști în iubirea lor, vor să vadă numai ceea ce cred ei că e bine, ce le e bine lor. Nu țin cont de nimeni și de nimic.
Lumea mea s-a schimbat în ultimul an, e un fapt, dar nu las amintirile să-mi cuprindă sufletul. Lupt pentru liniștea mea. Încerc să-i învăț pe cei care citesc rândurile mele că e important să nu te lași înfrânt orice se întâmplă cu viața ta, să zâmbești din tot sufletul indiferent cum e vremea afară!
Iar cei de lângă mine...sunt simpatici!
Și ca să termin așa în felul meu o să vă spun o scurtă poveste: O femeie vine într-o zi și se plânge de familia ei. Că nu mai poate că în casa ei sunt copii, soțul, socrii...Este sfătuită să ia două animale și să le ducă în casă. Deși protestează, face acest lucru. După câteva zile iarăși se plânge ca acum e și mai mare nebunie în casa ei. Atunci e sfătuită să mai ia câteva animale și să le ducă în casă. Când după câteva zile spune că nu mai poate...Atunci e sfătuită să scoată animalele din casă.
Reacția? Știți?
E fericită că a rămas numai cu soțul, copii și socrii!
( povestea e puțin altfel, doar că mie îmi place să o povestesc în felul meu propriu!!!)
Sfat: bucuria alături de cei dragi trebuie prețuită de toți cei din familie, iar greutățile vieții duse împreună, trebuie respectate de toți membrii familiei.
Cea care se sacrifică cel mai mult e mama!
Doar că jertfa ei nu o vede nimeni. Iar dacă mama nu mai e...se destramă familia!
Pentru voi,
cu putere de muncă,
cu hotărâre, cu zâmbet,
Eu.
PS. Articolul cu numărul 200!!!
Bravo, mie!
Uneori este greu să acceptăm realitatea și ne ascundem sentimentele după zâmbetul de pe chip. În fiecare zi sunt uimită de cei din jurul meu, care au impresia că sunt...bine! Cât de comic mi se pare, cât de trist. Dar cum aș putea să le explic că nu mi-am dorit să arăt mai bine, să îmi schimb întreaga viață, să iau totul de la început? Că sunt lucruri care ne depășesc, care nu au o explicație logică, care pur și simplu se întâmplă și gata. Cum să le explic ceva ce nici eu nu înțeleg?
Cum să înțeleg ceva care nu are o explicație logică?
M-am uitat astăzi, atât de tristă, spre cei care-mi sunt aproape în fiecare zi și mi-am dat seama că nu au cum să înțeleagă ce este în sufletul meu. Le-am zâmbit. E mai bine să vadă doar omul care luptă cu toată ființa pentru a fi bine....
Uneori este așa de bine să încercăm să ne facem viața frumoasă.E așa de simplu.
Nici măcar nu vă dați seama, cât de simplu!
Priviți o imagine care mi-a bucurat sufletul în zilele trecute: Luna care se oglindește așa de frumos în apă.
Cred că așteptările noastre sunt tot mai mari, dorințele noastre sunt tot mai puternice și ajung să ne distrugă liniștea. Poate pentru că suntem înconjurați de tot felul de lucruri, pe care ni le dorim.
Nu fac excepție! Să nu credeți asta.
Oooo, nu! În ultimul timp am făcut shopping, dar am încercat să-mi iau numai ceea ce mă reprezintă.
Doar că...
Vedeți voi, nici un lucru material nu te face fericit, sau e doar o fericire efemeră.
Fericirea e așa de greu de găsit. Toată viața o căutăm, dar atunci când o avem nu știm să o prețuim. Ne pierdem în detalii, ne supărăm pentru nimicuri, ne distrugem singuri fericirea.
Când o pierdem rămânem cu sufletul îndurerat și trist...
Câteodată simt că am nevoie de spațiu, că nu mai pot respira, că nu mai pot să mă ridic de jos. Încerc atunci să văd doar partea bună a lucrurilor, asemeni copiilor. Știți că orice copil când este supărat caută altceva care să-l facă fericit. Ei cam așa fac și eu, caut ceva care-mi să-mi abată gândul de la tot. Așa că încerc în fiecare moment al vieții mele cenușii să găsesc un motiv pentru a zâmbi, nu pentru că-mi vine, ci pentru că am nevoie.
Am nevoie de optimism, am nevoie să-mi câștig încrederea în mine, după ce aceasta mi-a fost călcată în picioare, am nevoie să gătesc iarăși, ca să-mi demostrez că îmi place să gătesc, ca să nu cred cuvintele lor. Am nevoie să mă aranjez ca să-mi demostrez că Eu sunt Eu și nu ceea ce au încercat să demonstreze.
Sunt lucruri deosebit de grele, pentru că presupune o luptă continuă cu tine însuți, presupune voință puternică și multă muncă. Dar...nu mi-a fost frică de muncă niciodată! Doar că am muncit ani de zile doar pentru alții. Astăzi, muncesc pentru mine și îi ajut pe cei de lângă mine cât pot. Satisfacția este uriașă...
Mă gândesc zâmbind cum am început să scriu și-mi spun mereu că poate așa trebuia să fie. Cred cu putere că totul se aranjează într-un mod pe care noi nu-l înțelegem, dar care e doar spre binele nostru.
Sunt așa de tristă pentru atitudinea fiului meu, dar cred că o să fie un moment în care va vedea că greșește, își va aduce aminte de fiecare clipă frumoasă petrecută alături de mama lui, de clipele în care găteam împreună, povesteam verzi și uscate, mergeam la activități, în excursii, făceam teme, aveam grijă de el cât era bolnav...
Iubirea, iubirea e ceea ce nu se uită niciodată.
Într-o zi o să vadă, într-o zi o să simtă...Atunci brațele mele sunt deschise.
Părinții sunt capabili de multe sacrificii. Uneori copii nu văd aceste lucruri, pentru că...sunt copii. Iar ei sunt egoiști în iubirea lor, vor să vadă numai ceea ce cred ei că e bine, ce le e bine lor. Nu țin cont de nimeni și de nimic.
Lumea mea s-a schimbat în ultimul an, e un fapt, dar nu las amintirile să-mi cuprindă sufletul. Lupt pentru liniștea mea. Încerc să-i învăț pe cei care citesc rândurile mele că e important să nu te lași înfrânt orice se întâmplă cu viața ta, să zâmbești din tot sufletul indiferent cum e vremea afară!
Iar cei de lângă mine...sunt simpatici!
Și ca să termin așa în felul meu o să vă spun o scurtă poveste: O femeie vine într-o zi și se plânge de familia ei. Că nu mai poate că în casa ei sunt copii, soțul, socrii...Este sfătuită să ia două animale și să le ducă în casă. Deși protestează, face acest lucru. După câteva zile iarăși se plânge ca acum e și mai mare nebunie în casa ei. Atunci e sfătuită să mai ia câteva animale și să le ducă în casă. Când după câteva zile spune că nu mai poate...Atunci e sfătuită să scoată animalele din casă.
Reacția? Știți?
E fericită că a rămas numai cu soțul, copii și socrii!
( povestea e puțin altfel, doar că mie îmi place să o povestesc în felul meu propriu!!!)
Sfat: bucuria alături de cei dragi trebuie prețuită de toți cei din familie, iar greutățile vieții duse împreună, trebuie respectate de toți membrii familiei.
Cea care se sacrifică cel mai mult e mama!
Doar că jertfa ei nu o vede nimeni. Iar dacă mama nu mai e...se destramă familia!
Pentru voi,
cu putere de muncă,
cu hotărâre, cu zâmbet,
Eu.
PS. Articolul cu numărul 200!!!
Bravo, mie!
Comentarii
Trimiteți un comentariu