Aș vrea să fiu...Vântul!
Cuvinte care au ridicat sprâncene, care au adus zâmbete ironice pe chipul celor din jurul meu, care au lăsat cu gura căscată pe unii. Nici acum nu știu de ce atunci am răspuns așa. Fiecare om din jurul meu a dat câte un răspuns inteligent, eu am venit cu un răspuns trăsnit!
Unul dintre domnii care erau prezenți s-a uitat la mine și mi-a spus zâmbind:
"Vântul se poate transforma în furtună!" Am râs și i-am răspuns: "Câteodată sunt...Furtună!"
Astăzi aș vrea să fiu furtună.
Să distrug totul în jurul meu, să mătur tot din calea mea, să rup în mii de părți toată viața mea și să distrug fiecare amintire a ultimilor 20 de ani. Dacă aș putea, Doamne dacă aș putea!
Aș vrea să fiu furtună.
O furtună care izbucnește din senin, care ia totul prin surprindere și pleacă tot la pământ.
Dacă aș putea...
Vedeți voi, uneori dorințele noastre nu se pot împlini. Pentru că suntem nerealiști atunci când formulăm cererea. Eu nu am cum să fiu Furtună. Comportamentul meu ar putea fi asemeni unei furtuni. Dar de cele mai multe ori e o furtună de vară, cu picături mari, calde, care se termină așa de repede. Așa că rămân...Eu.
Tristă pentru atâta nedreptate, dar la fel de hotărâtă să zâmbesc în fiecare zi.
Și reușesc! Poate pentru că am o voință uriașă, sau pentru că sunt liniștită, ori pentru că îmi place ceea ce fac. Munca intensă, făcută cu mare plăcere, chiar dacă mai pufăi câteodată, mă face să merg înainte. Și diversitatea! Diversitatea muncii, normal. Mai multe proiecte, cu provocări diverse.
Vedeți voi, pe parcursul vieții noastre există oameni pe care-i iubim și îi respectăm pentru ceea ce sunt. Atunci când însă ne dezamăgesc într-un fel sau altul, rămâne un gol în sufletul nostru așa de mare, așa de întunecat. Nu știu dacă acel gol se mai umple vreodată. Probabil că nu.
Știu, știu o să mă întrebați de ce această tristețe, de ce astăzi?
Păi...pentru că sunt la articolul cu numărul 199.
E emoția care-mi aduce tristețe.
Este tristețea uriașă că știu că primele 100 de articole le-am dedicat soțului meu...
Mă tot gândesc de câteva zile și mă întreb...
La nemurirea sufletului! râdeți voi.
Da. Da. La nemurirea sufletului. La viața aceasta atât de nedreaptă, care îți ia și apoi îți dă.
La realizările mele din ultimul an jumătate.
La...Tehnologie amară.
La cuvintele:
Nu contează ce realizăm în viață, contează ce devenim!
Acum, înainte de 200 știu că,
fiecare picătură din inima mea care s-a revărsat în scris pe pagina albă, o dedic mamei mele.
Fără iubirea ei necondiționată, fără sprijinul ei sunt convinsă că nu aș fi reușit să-mi pun flori în păr și să vă zâmbesc!
Pentru Mama,
doamna inimii mele,
Mihaela.
Cuvinte care au ridicat sprâncene, care au adus zâmbete ironice pe chipul celor din jurul meu, care au lăsat cu gura căscată pe unii. Nici acum nu știu de ce atunci am răspuns așa. Fiecare om din jurul meu a dat câte un răspuns inteligent, eu am venit cu un răspuns trăsnit!
Unul dintre domnii care erau prezenți s-a uitat la mine și mi-a spus zâmbind:
"Vântul se poate transforma în furtună!" Am râs și i-am răspuns: "Câteodată sunt...Furtună!"
Astăzi aș vrea să fiu furtună.
Să distrug totul în jurul meu, să mătur tot din calea mea, să rup în mii de părți toată viața mea și să distrug fiecare amintire a ultimilor 20 de ani. Dacă aș putea, Doamne dacă aș putea!
Aș vrea să fiu furtună.
O furtună care izbucnește din senin, care ia totul prin surprindere și pleacă tot la pământ.
Dacă aș putea...
Vedeți voi, uneori dorințele noastre nu se pot împlini. Pentru că suntem nerealiști atunci când formulăm cererea. Eu nu am cum să fiu Furtună. Comportamentul meu ar putea fi asemeni unei furtuni. Dar de cele mai multe ori e o furtună de vară, cu picături mari, calde, care se termină așa de repede. Așa că rămân...Eu.
Tristă pentru atâta nedreptate, dar la fel de hotărâtă să zâmbesc în fiecare zi.
Și reușesc! Poate pentru că am o voință uriașă, sau pentru că sunt liniștită, ori pentru că îmi place ceea ce fac. Munca intensă, făcută cu mare plăcere, chiar dacă mai pufăi câteodată, mă face să merg înainte. Și diversitatea! Diversitatea muncii, normal. Mai multe proiecte, cu provocări diverse.
Vedeți voi, pe parcursul vieții noastre există oameni pe care-i iubim și îi respectăm pentru ceea ce sunt. Atunci când însă ne dezamăgesc într-un fel sau altul, rămâne un gol în sufletul nostru așa de mare, așa de întunecat. Nu știu dacă acel gol se mai umple vreodată. Probabil că nu.
Știu, știu o să mă întrebați de ce această tristețe, de ce astăzi?
Păi...pentru că sunt la articolul cu numărul 199.
E emoția care-mi aduce tristețe.
Este tristețea uriașă că știu că primele 100 de articole le-am dedicat soțului meu...
Mă tot gândesc de câteva zile și mă întreb...
La nemurirea sufletului! râdeți voi.
Da. Da. La nemurirea sufletului. La viața aceasta atât de nedreaptă, care îți ia și apoi îți dă.La realizările mele din ultimul an jumătate.
La...Tehnologie amară.
La cuvintele:
Nu contează ce realizăm în viață, contează ce devenim!
Acum, înainte de 200 știu că,
fiecare picătură din inima mea care s-a revărsat în scris pe pagina albă, o dedic mamei mele.
Fără iubirea ei necondiționată, fără sprijinul ei sunt convinsă că nu aș fi reușit să-mi pun flori în păr și să vă zâmbesc!
Pentru Mama,
doamna inimii mele,
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu