Treceți la conținutul principal

Dăruiește speranță

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și tristețe.
Viața, câteodată, e așa de nedreaptă!
Cumplit de nedreaptă...

Iarna ne bate în geam și privește șmecherește spre noi prin florile de gheață ce le înșiră rânduri, rânduri spre încântarea copilului din sufletul nostru. Mirosul sărbătorilor ne însuflețește ființa, sângele pulsează de mii de ori mai repede, entuziasmul cumpărăturilor și frenezia ne prinde în vraja ei. O perioadă de bucurie deplină, de fericire de la mic la mare...

Să ne oprim însă din alergatul nostru prin gerul care pune sângele în mișcare și să ne aplecăm puțin sufletul spre semenii noștri. Oare toți cei din jurul nostru sunt bine?
Oare pot să ajut? Oare are nevoie de mine? Oare se bucură de cuvintele mele?
Iată câteva întrebări care ar trebui să ni  le punem, așa cu tot sufletul.
Și nu numai în această perioadă frumoasă, ci permanent.

O poveste tulburătoare mi-a umbrit sufletul, astăzi.
E povestea Cristinei Romanescu, un copil care până în ianuarie 2018 a zâmbit, a râs, s-a jucat și a făcut trăsnăi ca toți copii. Dar totul s-a schimbat într-o clipă, dintr-o banală căzătură la săniuș.
Burtica ei a început să se umfle și i-a provocat dureri foarte mari. Când au dus-o la doctor, au aflat că e foarte bolnavă. Diagnosticul ei, Hepatoblastom de gradul 4, le-a schimbat viața radical.
Cristina a fost internată la Iași și a urmat 11 ședințe de chimioterapie...
Pentru acest copil Asociația Salvează o inimă a demarat o campanie de strângere de fonduri ce va dura până în 15 decembrie...

Când am citit despre Cristina, vă spun sincer, sufletul meu, greu încercat în zilele din urmă, a tresărit în durere. Atunci când un copil este trist sau bolnav parcă cade cerul peste tine.
De cele mai multe ori copilul, cel care suferă, are mai multă speranță decât tine, cel care ești lângă. Știam asta, așa din experiență, dar...când am privit-o...

Am fost impresionată sincer de această fetiță frumoasă, cu zâmbet larg pe chip, cu ochi senini, cu speranță pe chipul ei.
 Am zâmbit așa, cum știe să zâmbească fata cu flori în păr, din tot sufletul meu, pentru că speranța e acolo întipărită pe chipul ei frumos.
Nu mi-a rămas decât să te îndemn pe tine și pe tine, și pe tine...șoptind:

Poți fi și tu alături de Cristina Romanescu dacă donezi 2 euro prin SMS la numărul 8832 cu textul Cristina; totodată, dacă intri pe site-ul  https://www.davidac.ro și folosești codul promoțional SALVEAZAOINIMA vei beneficia de 4% reducere la orice comandă.

Am spus de multe ori că bunătatea se învață, se educă, se cultivă.
Cei din jurul meu, au învățat și fiecare încearcă să ajute, așa după puterile lor.
Iar eu...sunt așa de mândră de ei!

Astăzi vă învăț și pe voi ceva simplu: puterea exemplului e așa de mare!
Fiți exemple pentru cei din jur și veți reuși să schimbați ceva.
Fiți buni, pentru că fericirea care v-o aduce bunătatea nu se compară cu nimic.
Deschideți-vă sufletele și dăruiți speranță pentru Cristina!

Eu...
Aș vrea să schimb ceva în lumea aceasta,
aș vrea să pot lua durerea din sufletele părinților,
disperarea care-i cuprinde atunci când află de boala copiilor lor.
Aș vrea să pot face ceva pentru cei care nu au ce să mănânce,
pentru cei care sunt în vârstă și nu le calcă nimeni pragul.
Aș vrea să schimb mentalitatea oamenilor,
să-i învăț că doar împreună putem ajuta,
că gestul nostru cât de mic
poate face un om să zâmbească.
Aș vrea atâtea!
Viața însă este ca apa mării...
De o frumusețe răpitoare
Dar atât de schimbătoare.
Așa că,
Zâmbesc spre voi, așa cu bunătate!
Și...
Astăzi, mâine...te îndemn:
Dăruiește-i speranță Cristinei!

Pentru voi,
        Mihaela.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Sclipici

Î n ultima vreme gândurile mi-au invadat tot spațiul personal. Nu reușesc să prind o clipă libera în care să fie liniște. E așa...o apăsare, o tristețe care nu-și are locul, o presimțire, care nu știu dacă e bună sau rea. Cred că imbătrânesc. Am ajuns să nu pot dormi din cauza gândurilor.🤔 Tinerețe-bătrânețe. C red că depinde foarte mult de starea de spirit. De fapt nu contează câți ani ai, ci cum ești tu. Spuneam astăzi într-un discurs că fiecare dintre noi strălucim. Replica a fost, normal: Avem sclipici? Am râs de comicul situației și le-am explicat că nu sclipiciul dă strălucirea unui om, ci aura. Ceea ce este el, ceea ce transmite către ceilalți  și chiar mai mult, strălucirea vine din sufletul fiecărui. S-au uitat puțin cam neîncrezători spre mine 🙂 Nu am renunțat la discursul meu. Sclipirea...ne întinereste! Sclipirea...ne aduce beneficii. Sclipirea, ne dă mai multă putere de muncă, ne intăreste, ne descurcă prin lumea aceasta mare. Sclipirea se vede în chipul u...

tell her you belong to me

A stăzi, într-o zi în care soarele "și-a făcut de cap" împrăștiind căldură de noiembrie, mi-am adunat gândurile și m-am hotărât să revin puțin la cartea mea. Pentru cei care au început să-mi citească blogul doar de puțin timp, trebuie să vă spun că atunci când am început mi-am propus să scriu o carte în timp real. Și am făcut acest lucru o perioadă de timp. Eram mulțumită de rezultat. Mi-am depășit limitele permanent. Am învățat în fiecare zi, am studiat. Dar ...m-am oprit. N u pentru că nu-mi plăcea ceea ce făceam, ci pentru că viața "mi-a dat o palmă" atât de grea încât m-a pus la pământ. Am simțit-o în toată ființa mea, atât de real, atât de dureros, încât mintea a refuzat să zboare în visare, în scris, în idei și cuvinte. Nu , nu am vrut să renunț la pasiunea mea. Am continuat să scriu. Gânduri. Idei. Principii. Sfaturi. Realități. Și mi-a ieșit și asta. ( știu, sunt foarte modestă!!!) A stăzi, într-o zi călduroasă de noiembrie, am simțit că trebuie să m...