Treceți la conținutul principal

Dăruiește speranță

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și tristețe.
Viața, câteodată, e așa de nedreaptă!
Cumplit de nedreaptă...

Iarna ne bate în geam și privește șmecherește spre noi prin florile de gheață ce le înșiră rânduri, rânduri spre încântarea copilului din sufletul nostru. Mirosul sărbătorilor ne însuflețește ființa, sângele pulsează de mii de ori mai repede, entuziasmul cumpărăturilor și frenezia ne prinde în vraja ei. O perioadă de bucurie deplină, de fericire de la mic la mare...

Să ne oprim însă din alergatul nostru prin gerul care pune sângele în mișcare și să ne aplecăm puțin sufletul spre semenii noștri. Oare toți cei din jurul nostru sunt bine?
Oare pot să ajut? Oare are nevoie de mine? Oare se bucură de cuvintele mele?
Iată câteva întrebări care ar trebui să ni  le punem, așa cu tot sufletul.
Și nu numai în această perioadă frumoasă, ci permanent.

O poveste tulburătoare mi-a umbrit sufletul, astăzi.
E povestea Cristinei Romanescu, un copil care până în ianuarie 2018 a zâmbit, a râs, s-a jucat și a făcut trăsnăi ca toți copii. Dar totul s-a schimbat într-o clipă, dintr-o banală căzătură la săniuș.
Burtica ei a început să se umfle și i-a provocat dureri foarte mari. Când au dus-o la doctor, au aflat că e foarte bolnavă. Diagnosticul ei, Hepatoblastom de gradul 4, le-a schimbat viața radical.
Cristina a fost internată la Iași și a urmat 11 ședințe de chimioterapie...
Pentru acest copil Asociația Salvează o inimă a demarat o campanie de strângere de fonduri ce va dura până în 15 decembrie...

Când am citit despre Cristina, vă spun sincer, sufletul meu, greu încercat în zilele din urmă, a tresărit în durere. Atunci când un copil este trist sau bolnav parcă cade cerul peste tine.
De cele mai multe ori copilul, cel care suferă, are mai multă speranță decât tine, cel care ești lângă. Știam asta, așa din experiență, dar...când am privit-o...

Am fost impresionată sincer de această fetiță frumoasă, cu zâmbet larg pe chip, cu ochi senini, cu speranță pe chipul ei.
 Am zâmbit așa, cum știe să zâmbească fata cu flori în păr, din tot sufletul meu, pentru că speranța e acolo întipărită pe chipul ei frumos.
Nu mi-a rămas decât să te îndemn pe tine și pe tine, și pe tine...șoptind:

Poți fi și tu alături de Cristina Romanescu dacă donezi 2 euro prin SMS la numărul 8832 cu textul Cristina; totodată, dacă intri pe site-ul  https://www.davidac.ro și folosești codul promoțional SALVEAZAOINIMA vei beneficia de 4% reducere la orice comandă.

Am spus de multe ori că bunătatea se învață, se educă, se cultivă.
Cei din jurul meu, au învățat și fiecare încearcă să ajute, așa după puterile lor.
Iar eu...sunt așa de mândră de ei!

Astăzi vă învăț și pe voi ceva simplu: puterea exemplului e așa de mare!
Fiți exemple pentru cei din jur și veți reuși să schimbați ceva.
Fiți buni, pentru că fericirea care v-o aduce bunătatea nu se compară cu nimic.
Deschideți-vă sufletele și dăruiți speranță pentru Cristina!

Eu...
Aș vrea să schimb ceva în lumea aceasta,
aș vrea să pot lua durerea din sufletele părinților,
disperarea care-i cuprinde atunci când află de boala copiilor lor.
Aș vrea să pot face ceva pentru cei care nu au ce să mănânce,
pentru cei care sunt în vârstă și nu le calcă nimeni pragul.
Aș vrea să schimb mentalitatea oamenilor,
să-i învăț că doar împreună putem ajuta,
că gestul nostru cât de mic
poate face un om să zâmbească.
Aș vrea atâtea!
Viața însă este ca apa mării...
De o frumusețe răpitoare
Dar atât de schimbătoare.
Așa că,
Zâmbesc spre voi, așa cu bunătate!
Și...
Astăzi, mâine...te îndemn:
Dăruiește-i speranță Cristinei!

Pentru voi,
        Mihaela.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atelierul unui pictor

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet larg pe chip.
Cuvintele pot să te facă fericit.
Iar fericirea aceasta nu are seamăn.

M-am întrebat mereu ce aș face dacă aș ajunge în atelierul unui pictor.
Ce mi-aș dori să văd?
Tablourile! ziceți voi, râzând.
Poate, vă răspund eu, gânditoate. Poate.
Dar nu cred că ar fi prima opțiune.
Cred că mi-aș dori să văd culorile.

Să observ fiecare culoare în parte. Să văd cum le combină, cum le amestecă, cum le presară pe pânză.
Uneori nu finalitatea e importantă ci munca aceea făcută pas cu pas.
Transpunerea în lucru, ideile care-ți curg în mâni, în degete...
Culori care se întrepătrund în mii de idei, în imagini care-ți deschid sufletul în visare.
Culori care te înseninează și-ți luminează mintea și inima.
Culori care te întristează și-ți redau omenia din tine.
Culori care te duc de fapt la sentimente, trăiri, stări.

Felul în care lucreză artistul mi-ar plăcea să-l văd acolo în atelier. Omul din spatele pânzei, omul acela care pune puțin d…

schimbarea...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi...
Există o speranță în țara asta?
Astăzi aș fi tentată să spun că da, dar pentru un om care a ales să rămână aici, să trăiască aici în nedreptatea fiecărei zile, în nedreptatea fiecărei clipe este mai greu de crezut că există speranță, mult mai greu. Și drept să vă spun nu mai cred că vine cineva și ne schimbă pentru că nimeni nu ne poate schimba!

Da, să ne schimbăm noi...
Ar fi o soluție, dar câți dintre voi este capabil de schimbare?
Câți dintre voi este determinat să facă o schimbare majoră în viața lui?
Câți dintre voi veniți înapoi, acasă, ca să trăiți aici în orașele noastre pustii, în locuri în care încă trotuarul are găuri sau în cel mai bun caz este peticit... Să munciți aici! Și să mai și puteți trăi decent cu banii din salariu!

În orașe în care speranța nu mai e...
În cozile de la ghișeul de la plata dărilor...
În atitudinea dezolantă a oamenilor din fiecare colț de țară...Bătrânii care își plâng copii plecați departe și încearc…

Frica

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și tristețe.
Astăzi tema este: Frica

Am citit de curând într-o carte că în perioada în care copilul e mic, până începe să vorbească, își exprimă teama prin țipete, prin plâns...Că mama preia teama copilului ei și cumva trebuie să o gestioneze. Că între mamă și copil e o legătură atât de puternică încât mama știe instinctiv cum să îl ajute pe acesta chiar dacă el încă nu își poate exprima propria frică.
M-am întrebat imediat de ce copilul are teama, de ce îi este frică? Nu e o întrebare logică?
Și credeți-mă m-am gândit mult, pentru că mi se părea absurd să îi fie frică copilului de viață, de nou, de a trăi în lumea aceasta așa cum se afirma în cartea respectivă.

Dar apoi mi-am dat seama că e adevărat.
Pentru că eu am trăit experiența aceasta de două ori, în moduri diferite. 
Prima dată a fost foarte greu. Am fost copleșită și nu pricepeam de ce. Nimeni nu mi-a explicat cât de greu este să ai grijă de un nou-născut. În vremea aceea nu e…