Treceți la conținutul principal

Poveste de Crăciun. Fericire

Clipe măcinate de gânduri triste...
Lacul...lacul e tot acolo, martor tăcut la clipele de fericire sau tristețe, la anotimpurile care trec peste casă, peste oamenii care vin și pleacă, peste poveștile de dragoste care se împlinesc sau se pierd.

Tăcerea e întreruptă brusc de o întrebare...
  - Ai mai fost aici, nu? 
Privirea mea poposește pe chipul serios al străinului din fața mea. Aș vrea să-i răspund, dar lacrimile-mi izvorăsc din ochi și glasul refuză să se facă auzit. Dau doar din cap afirmativ.
  - Dacă vrei încerc să te ajut să pleci, șoptește.
  - Nu, nu. Am promis.
Zâmbesc trist și mă ridic șchiopătând să-mi caut rucsacul. 
Am doar câteva minute să mă aranjez, până când Carla coboară cu o mulțime de podoabe de Crăciun.
E îmbujorată. Ochii îi strălucesc de fericire. 
  - Ți-am spus, avem de lucru.
Vrea să fie așa, serioasă, încât îmi vine să o îmbrățișez. 
E simpatică! 
Îmi vine să râd, dar mă prefac că ascult și mă execut la fiecare sarcină pe care mi-o încredințează.

Pe măsuța din fața șemineului întindem tot: hârtii, lipici, acuarele, creioane, pensule...O adevărată harababură, dar suntem așa de fericite că muncim împreună încât nici nu ne dăm seama când trece timpul. Fiecare lucru pe care îl terminăm îl așezăm cu grijă pe canapeaua verde. 
Suntem singure. 
Băieții au ieșit, zâmbindu-ne secretoși. 
Carla s-a strâmbat spre ei și eu am urmat-o. 
Veselia a cuprins întreaga casă.

  - Îți place Crăciunul?
Rămân cu foarfeca în aer, privind spre Carla, care mă privește matur și pretențios. 
Ochii ei senini mă străpung până în suflet, cercetând fiecare parte.
  - Păi...îmi plăcea foarte mult, șoptesc eu. 
  - Și? Acum?
Sprâncenele ei se arcuiesc în mirare.
Știu că nu am nici o șansă în fața unui asemenea copil, că sinceritatea e singura mea șansă să o fac fericită. Așa că plec fruntea și...
  - Acum mi-e greu să-mi aduc aminte de momentele acelea fericite, dar...
Ridic privirea și îi zâmbesc din suflet.
  - Uite, o să-ți povestesc ceva. Doar pentru tine. 
  - O poveste! Da! strigă ea. 
Se așază mai bine în fotoliul verde și mă privește curioasă.
Mă așez și eu mai bine și îmi încep povestea...
   Uite, când eram ca tine, îmi petreceam toate vacanțele la bunicii mei din partea mamei. 
Acolo, în căsuța lor micuță, cu obloane verzi, într-un sat ascuns printre dealuri am trăit cele mai frumoase momente ale sărbătorii Crăciunului.
  - O căsuță ca asta! strigă Clara.
  - Da, ai dreptate, ca asta. Doar că acolo erau bunicii mei, doi bătrânei cu părul nins, de o bunătate ieșită din comun. Vezi tu, oamenii atunci, nu sărbătoreau așa Crăciunul ca acum... 
Ochii Carlei m-au făcut să mă opresc. 
Nu, nu asta am vrut să-ți spun, mă corectez eu. Doar că noi, copii, atunci nu primeam atâtea cadouri. Sărbătoarea Crăciunului era specială pentru că în seara de Ajun mergeam la colindat. Ne strângeam mai mulți, o ceată, și mergeam din casă în casă colindând. Tot satul răsuna de veselia colindelor, de bucuria oamenilor și a copiilor. Noi, cei mai mici, mergeam cu Steaua.
  - Cu steaua? Ce este steaua?
  - Păi este o stea făcută de copii din carton, pe care este pictată icoana Nașterii Domnului și este împodobită frumos. Știi colindul: Steaua sus răsare?
  - Da, îl știu.
  - Ei, noi îl cântam având unul dintre noi în mână această Stea. Era un obicei frumos din zona aceea.
Mi-aduc aminte deseori de prietenii mei cât de fericiți erau în seara de Ajun. Prima casă pe care o colindam era casa preotului din sat. Eu intram acolo cu emoție de fiecare dată...
  - De ce? 
  - Păi, vezi tu, aceea era casa în care mi-am petrecut primii ani din viață. Aveam amintiri frumoase acolo. Doar că familia mea s-a mutat...
Dar casa bunicilor mei mi-a rămas în suflet mai mult. Mirosul gutuilor de pe dulapuri, merele coapte pe plita sobei, radioul vechi și jocurile.
  - Jocuri? Așa ca ale mele?
  - O, nu! Aș fi vrut eu, doar că atunci nu erau sau poate nu-și permiteau ai mei. Cred însă și azi că niciodată nu am să fiu mai fericită decât în serile de iarnă în care jucam moara cu bunicul meu. Parcă îl văd, cum rupea o foaie dintr-un caiet de matematică, lua un creion și desena moara. Mă trimitea în cămară să aduc boabe de fasole și de porumb și acestea erau pionii. Oricât de mult mă străduiam, nu reușeam să-l bat.
  - Niciodată? Păi de eram eu...
  - Da, sunt sigură cu tu l-ai fi bătut, frumoas-o, spun eu râzând.
  - Dar nu înțeleg, de ce acum nu-ți place Crăciunul?

Mă uit uimită la copilul acesta frumos, dar atât de matur și dau să răspund, când ușa se izbește de perete și băieții intră târând după ei un brad de toată frumusețea.
Carla sare țipând din tot sufletul, dansează în jurul lor, vorbește, țipă...nimeni nu se mai înțelege cu nimeni. În căsuța cu obloane verzi, din alt sat, dintre alte dealuri, fericirea este imensă.
Pregătirile de Crăciun ne adună, ne descrețesc fruntea, ne fac să trăim bucuria copilăriei prin ochii copiilor. Când într-un final bradul e gata, ne așezăm cu toții în jurul lui. Carla urcă în brațele mele. Băieții sting becul. Doar focul aruncă lumini tainice prin camera plină de miros de rășină.
  - Unu, doi, trei...șoptim cu toții.
Se aprind luminile de pe brad. 
Carla se ridică și se așază lângă băieți. Privirea ei strălucește.
Mă uit în ochii copiilor și văd fericirea cum le luminează chipul...

Nu mă pot abține...
Încep colindul. Încet, nesigur.
...Steaua sus răsare...
Glasurile lor se alătură mie și emoția este așa de mare încât lacrimile-mi străbat obrazul în voie. Colinda răsună magic, într-o seară de Ajun, lângă un brad împodobit cu drag...

Bătăi în ușă.
Ne oprim din cântat.
Nici nu mai respirăm.
Bătăi.
Copii aleargă.
Deschid ușa și țipă.
De bucurie, îmi dau eu seama.
Lumina e aprinsă.
Carla aleargă spre mine fericită.
  - Părinții noștri, au ajuns! strigă ea din tot sufletul. Suntem împreună de Crăciun. Vezi?
Fără să aștepte se îndreaptă spre mama ei pe care o ia în brațe. 
Privesc uimită. Mă întreb de ce nu mi-au spus nimic, tot timpul am crezut că el e tatăl. 
Mă întorc spre el.
Dă din umeri, zâmbind.
  - Doar unchi. S-au învățat, însă, să-mi spună tata.

Carla aleargă iarăși spre mine. Mă îmbrățișează și îmi șoptește:
  - Așteptai pe cineva?
Mă uit la ea. Nu mă pot ridica de jos. Nu văd ușa.
Nu înțeleg.
Aud...
Aud un glas cunoscut: 
  - Am ajuns. Greu. Dar am ajuns.
Închid ochii și-mi simt sufletul cum se sfărâmă în mii de bucăți care se prefac în fluturi. 
  - Magia Crăciunului, șoptesc eu. Fericirea mea...

***
În fiecare an, de Crăciun trăim o poveste.
O poveste a noastră, a fericirii, a bucuriei pe care o împărtășim cu cei dragi.
Depinde doar de noi cum îi învățăm pe copii noștri să trăiască această sărbătoare.
Darurile sunt importante, dar momentele în care-ți petreci timpul cu ei pregătind tot, împodobind bradul sau mergând la un spectacol de Crăciun...
Acestea sunt momente care rămân pentru totdeauna în sufletul lor.
Nimeni și nimic nu poate șterge din sufletul lor dragostea revărsată spre ei în astfel de momente.

Pentru că se apropie Crăciunul nu uitați că în 4 decembrie la Sala Polivalentă din București este spectacolul Poveste de Crăciun https://www.facebook.com/events/256184398393052/ .
Un spectacol organizat de Opera Comică pentru Copii, pentru copii, dar și pentru părinți.
Se anunță multe surprize!
Nu ratați un astfel de eveniment!

În seara aceasta,
Povestea mea de Crăciun,
Pentru voi și
pentru dragii mei copii,
pe care-i iubesc din tot sufletul,
și lângă care am petrecut cele mai frumoase Povești de Crăciun.

                    Mihaela

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rucsacul Chloe cadoul perfect

Permiteți-mi să încep cu câteva întrebări:
- Cum arată pentru voi cadoul perfect?
- De ce este important să găsim cadoul perfect?
- Cât trebuie să căutăm pentru a fi mulțumiți de alegerea noastră?

Nu știu pentru voi, dar eu sunt foarte atentă la ceea ce aleg pentru a dărui. Zâmbetul de pe chip, fericirea din privirea celui sărbătorit când primește cadoul e mulțumirea mea cea mai mare. E drept că în ultimul timp e tot mai greu să găsești cadoul ideal, dar nu imposibil.

Foarte mult timp am cumpărat o ramă foto simplă în care puneam o poză care ne amintea de un moment fericit din viața noastră, a mea și a celui sărbătorit.
Mi se părea cel mai simplu și cel mai de suflet.
Timpul acela a trecut, poate pentru că eu m-am schimbat, poate pentru că am fost nevoită să-mi schimb viața.
Știți vorba: nevoia te învață!
Ei, cam așa și cu mine. Am învățat să fac cumpărături, să mă bucur de ele, să dau cu cardul, cum îmi place mie să glumesc și să mă gândesc de fiecare dată cât de amuzantă e situația: m…

Sibiu - orașul sufletului meu

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi.
Simplu. Fară expresie.
Nu pot zâmbi, nu pot plânge.
Evenimentele din țară nu prea îți dau voie să te bucuri.
Îmi îmbrățișez fiica permanent, o sun des, foarte des, ies și o caut ca să mă conving că e bine...
Sunt conștientă că nu sunt singură în țara aceasta care face acest lucru.
Toți procedăm la fel.
În fața unei nenorociri îți dai seama că tu ești bine, că tu ai pentru ce să te bucuri.
Dar nu poți pentru că empatizezi cu cel în durere.
Dar mergi înainte pentru că viața continuă, crudă, fără să țină seama de nici o durere, de nimeni.
Mergi înainte și atât. (E sfatul pe care mi l-au dat cei din jurul meu în ultimii doi ani. L-am urât din tot sufletul. Dar a fost ceea ce m-a determinat să zâmbesc iarăși.)

Astăzi vreau să vorbesc puțin despre orașul Sibiu, orașul sufletului meu.
Mi-am propus ca în vacanța aceasta să prezint câteva orașe din țară. Așa cum le văd eu. Am început cu Timișoara, astăzi Sibiu și dacă reușesc și Oradea. Apoi Piatra …

Vacanță

Cât de interesant este când ajungi în concediu. Țipetele copiilor, glasurile enervate ale mamelor, berea și glumele tăticilor. Mă întreb și acum cine se odihnește cu adevărat în concediu?
Mama?
Tata?
Voi ce spuneti?

Cred, din experienta, că tata.
Daca e la mare tata își "clătește" ochii.
Și nu se agită deloc.
Dacă e la munte poate că mai face câte un grătărel și mai muncește puțin, dar nu prea mult că de, este tata!
O să spuneți că sunt nedreaptă,  dar zău că nu. Sunt un bun observator și mă pasionează comportamentul uman.

Să revin la mare...
Să vedeți și să nu credeți. Plaja românească plină ochi. Om în om.

Bun. E un moment de bucurie, normal, dar mai avem la capitolul servicii.
Aici suntem tare în urmă.
Doar că am mai văzut ceva oamenii au început să spună ce nu le place. Adică să ne înțelegem românii au ajuns să nu mai accepte orice pentru că au fost și în alte locuri unde au văzut cum trebuie să fie.
Un joc de cuvinte, îmi dau seama, dar voi cu siguranță ați înțeles esen…