Era o zi friguroasă de iarnă. Zăpada scârțâia sub tălpile bocancilor mei. Gerul îmi pătrundea prin hainele groase, dar mergeam cu pași hotărâți spre casa cu obloane verzi din satul dintre dealuri.
Inima mi se zbătea în durere și speranță. Voiam să cred că voi deschide poarta și o să-i văd privirea, o să-i simt îmbrățișarea, o să-i aud vocea.
Un câine de nicăieri a apărut lângă mine și a început să latre cam neconvins, dar destul cât să mă facă să tresar de uimire și de frică. Am încercat să-l liniștesc, dar mi-am dat seama că vocea mea răsuna ciudat de nesigură. Cu fiecare cuvânt rostit parcă îl întărâtam și mai mult. Aveam impresia că prinde puteri și începusem să mă gândesc serios că se va arunca pe mine și o să mă aleg cu o mușcătură.
Eram așa de încordată încât nici nu am simțit prezenta altcuiva lângă mine. Doar când i-am auzit vocea din dreapta mea mi-am dat seama că nu mai sunt singură. Dar sperietura a fost și mai mare decât lătratul câinelui, am simțit cum pământul plin de zăpadă imaculată îmi fuge de sub picioare, cum nu mai am aer să respir, nu mai am echilibru și m-am văzut în cădere liberă, acolo pe ulița bătrânului sat. Am atins zăpada cu fața și i-am simțit îmbrățișarea, am simțit inima care se oprea și apoi o lua la goană, am auzit cuvintele de reproș aruncate săracului câine.
Mi-am simțit lacrimile fierbinți care zguduiau zăpada înghețată și m-a străbătut o durere ascuțită în piciorul drept.
- Gata. Îmi pare rău, trebuia să închid câinele, dar nu așteptam pe nimeni pe vremea aceasta.
Vocea îmi răsuna în urechi, dar nu eram în stare să mă ridic, îmi venea să urlu, dar dinții îmi clănțăneau așa de tare încât nu eram în stare să vorbesc.
- Uite, îmi pare tare rău. O să te ajut.
Am simțit cum sunt ridicată de pe zăpada care-mi răcorea sufletul. Durerea însă a fost așa de mare încât am țipat fără voie. M-am uitat cu uluire la persoana care era la trei centimetrii de fața mea.
Părea vădit îngrijorat.
- Te-ai accidentat, a șoptit. Uite, o să te duc în casă. Bine?
Am dat din cap asemeni unui copil și m-am lăsat purtată în brațe. Gânduri hai-hui îmi treceu prin minte, certându-mă neîncetat că nu trebuia să plec din confortul apartamentului meu și să-l caut la casa cu obloane verzi. Sigur nu era acolo.
După câteva minute, care mi s-au părut o eternitate, am ajuns în fața casei...cu obloane verzi!
- Of! Nu se poate, am șoptit eu. Până aici...degeaba.
- Încă puțin, doar puțin. Ajungem imediat, mi-a spus cu voce blândă.
Am închis ochii și am simțit cum mi se strânge stomacul de durere, de nefericire, de tristețe.
M-am încurajat singură repetându-mi în minte: O să fie bine, o să fie bine. Încă un Crăciun singură. Nu-i nimic.
Am simțit căldura casei când a deschis ușa, mirosul specific și cum mă lasă încet pe fotoliul verde.
- Imediat o să te încălzești, mi-a spus îngrijorat. Trebuie să vedem ce ai pățit la picior.
- Bineeee...am șoptit printre dinții care-mi clănțăneau acum și mai rău.
- Uite o să-ți fac un ceai și o să-ți revii, mi-a zis zâmbind ușor deși fruntea îi era la fel de încruntată în îngrijorare.
A dispărut în bucătăria mică, atât de cunoscută mie, și am încercat să mă mișc, dar durerea era așa de mare încât îmi venea să plâng. Neputința combinată cu disperarea că sunt acolo și el nu este, m-a făcut să izbucnesc în lacrimi.
- Doamne! Așa de tare te doare? O să caut un calmant. Nu te pot duce la spital, drumurile sunt închise, nici nu știu cum ai ajuns aici.
Stătea îngrijorat în fața mea, neștiind ce să facă. Părul negru îi stătea în toate direcțile, ochii mari și blânzi se uitau cu îngrijorare când la mine, când în jur, fără să se hotărască ce să facă.
Mi-am șters lacrimile cu mâna și i-am arătat unde să caute medicamente.
Le-a adus repede și le-am înghițit în încercarea disperată de a mă calma.
Ceaiul băut m-a încălzit. Și asemeni copiilor care vin de la săniuș, am simțit cum fața îmi ia foc, cum degetele de la mâini îmi furnică, revenind la normal, piciorul care nu mai durea atât de tare.
Am închis ochii pentru câteva momente...
Când, însă, m-am trezit era noapte, piciorul meu era împodobit cu două atele, durerea era mai acceptabilă și...eram în patul de lângă geamul pe care stătusem în primăvară, privind stele și luna. Doamne! Câtă emoție, câtă durere...
Nu, nu am voie. Nu am voie.
Am închis iarăși ochii ca visele să mă fure și să ajung într-o lume mai bună, a iubirii, bunătății și respectului.
***
Uneori inima noastră este sfărâmată în mii de bucăți și atunci simțim că timpul se oprește în loc, că nu suntem în stare să mergem mai departe, că tot ce am investit a fost degeaba.
Timpul trece peste noi, neținând seama de durerea noastră. Ești forțat să mergi înainte indiferent cum, doar să mergi. Și încet, încet durerea dispare undeva în adâncul inimii noastre.
Dar de fiecare dată când sărbătoarea Crăciunului se apropie, simțim că ne dorim din tot sufletul să fim inconjurați de cei pe care-i iubim. Să le vedem zâmbetul de pe față când deschid cadourile.
Să colindăm împreună, pentru că...
Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare a bunătății, a împlinirii, a reîntregirii familiei.
În acest an, Crăciunul o să arate puțin altfel, pentru că va începe cu vizionarea spectacolului Poveste de Crăciun, care va avea loc în 4 decembrie 2018 la sala Polivalentă din București. Spectacolul este organizat de Opera Comică pentru Copii https://www.facebook.com/events/256184398393052/
Un eveniment așteptat cu emoție de întreaga familie.
Vă spuneam aseară că prin muzică și teatru reușești să vezi și altă parte a lucrurilor și vezi frumusețea vieții. Te transpui în piesa pe care o vezi, te umpli de energie. Ești fericit!
Așa că aștept cu nerăbdare!
Pentru voi,
Mihaela.
Inima mi se zbătea în durere și speranță. Voiam să cred că voi deschide poarta și o să-i văd privirea, o să-i simt îmbrățișarea, o să-i aud vocea.
Un câine de nicăieri a apărut lângă mine și a început să latre cam neconvins, dar destul cât să mă facă să tresar de uimire și de frică. Am încercat să-l liniștesc, dar mi-am dat seama că vocea mea răsuna ciudat de nesigură. Cu fiecare cuvânt rostit parcă îl întărâtam și mai mult. Aveam impresia că prinde puteri și începusem să mă gândesc serios că se va arunca pe mine și o să mă aleg cu o mușcătură.
Eram așa de încordată încât nici nu am simțit prezenta altcuiva lângă mine. Doar când i-am auzit vocea din dreapta mea mi-am dat seama că nu mai sunt singură. Dar sperietura a fost și mai mare decât lătratul câinelui, am simțit cum pământul plin de zăpadă imaculată îmi fuge de sub picioare, cum nu mai am aer să respir, nu mai am echilibru și m-am văzut în cădere liberă, acolo pe ulița bătrânului sat. Am atins zăpada cu fața și i-am simțit îmbrățișarea, am simțit inima care se oprea și apoi o lua la goană, am auzit cuvintele de reproș aruncate săracului câine.
Mi-am simțit lacrimile fierbinți care zguduiau zăpada înghețată și m-a străbătut o durere ascuțită în piciorul drept.
- Gata. Îmi pare rău, trebuia să închid câinele, dar nu așteptam pe nimeni pe vremea aceasta.
Vocea îmi răsuna în urechi, dar nu eram în stare să mă ridic, îmi venea să urlu, dar dinții îmi clănțăneau așa de tare încât nu eram în stare să vorbesc.
- Uite, îmi pare tare rău. O să te ajut.
Am simțit cum sunt ridicată de pe zăpada care-mi răcorea sufletul. Durerea însă a fost așa de mare încât am țipat fără voie. M-am uitat cu uluire la persoana care era la trei centimetrii de fața mea.
Părea vădit îngrijorat.
- Te-ai accidentat, a șoptit. Uite, o să te duc în casă. Bine?
Am dat din cap asemeni unui copil și m-am lăsat purtată în brațe. Gânduri hai-hui îmi treceu prin minte, certându-mă neîncetat că nu trebuia să plec din confortul apartamentului meu și să-l caut la casa cu obloane verzi. Sigur nu era acolo.
După câteva minute, care mi s-au părut o eternitate, am ajuns în fața casei...cu obloane verzi!
- Of! Nu se poate, am șoptit eu. Până aici...degeaba.
- Încă puțin, doar puțin. Ajungem imediat, mi-a spus cu voce blândă.
Am închis ochii și am simțit cum mi se strânge stomacul de durere, de nefericire, de tristețe.
M-am încurajat singură repetându-mi în minte: O să fie bine, o să fie bine. Încă un Crăciun singură. Nu-i nimic.
Am simțit căldura casei când a deschis ușa, mirosul specific și cum mă lasă încet pe fotoliul verde.
- Imediat o să te încălzești, mi-a spus îngrijorat. Trebuie să vedem ce ai pățit la picior.
- Bineeee...am șoptit printre dinții care-mi clănțăneau acum și mai rău.
- Uite o să-ți fac un ceai și o să-ți revii, mi-a zis zâmbind ușor deși fruntea îi era la fel de încruntată în îngrijorare.
A dispărut în bucătăria mică, atât de cunoscută mie, și am încercat să mă mișc, dar durerea era așa de mare încât îmi venea să plâng. Neputința combinată cu disperarea că sunt acolo și el nu este, m-a făcut să izbucnesc în lacrimi.
- Doamne! Așa de tare te doare? O să caut un calmant. Nu te pot duce la spital, drumurile sunt închise, nici nu știu cum ai ajuns aici.
Stătea îngrijorat în fața mea, neștiind ce să facă. Părul negru îi stătea în toate direcțile, ochii mari și blânzi se uitau cu îngrijorare când la mine, când în jur, fără să se hotărască ce să facă.
Mi-am șters lacrimile cu mâna și i-am arătat unde să caute medicamente.
Le-a adus repede și le-am înghițit în încercarea disperată de a mă calma.
Ceaiul băut m-a încălzit. Și asemeni copiilor care vin de la săniuș, am simțit cum fața îmi ia foc, cum degetele de la mâini îmi furnică, revenind la normal, piciorul care nu mai durea atât de tare.
Am închis ochii pentru câteva momente...
Când, însă, m-am trezit era noapte, piciorul meu era împodobit cu două atele, durerea era mai acceptabilă și...eram în patul de lângă geamul pe care stătusem în primăvară, privind stele și luna. Doamne! Câtă emoție, câtă durere...
Nu, nu am voie. Nu am voie.
Am închis iarăși ochii ca visele să mă fure și să ajung într-o lume mai bună, a iubirii, bunătății și respectului.
***
Uneori inima noastră este sfărâmată în mii de bucăți și atunci simțim că timpul se oprește în loc, că nu suntem în stare să mergem mai departe, că tot ce am investit a fost degeaba.
Timpul trece peste noi, neținând seama de durerea noastră. Ești forțat să mergi înainte indiferent cum, doar să mergi. Și încet, încet durerea dispare undeva în adâncul inimii noastre.
Dar de fiecare dată când sărbătoarea Crăciunului se apropie, simțim că ne dorim din tot sufletul să fim inconjurați de cei pe care-i iubim. Să le vedem zâmbetul de pe față când deschid cadourile.
Să colindăm împreună, pentru că...
Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare a bunătății, a împlinirii, a reîntregirii familiei.
În acest an, Crăciunul o să arate puțin altfel, pentru că va începe cu vizionarea spectacolului Poveste de Crăciun, care va avea loc în 4 decembrie 2018 la sala Polivalentă din București. Spectacolul este organizat de Opera Comică pentru Copii https://www.facebook.com/events/256184398393052/
Un eveniment așteptat cu emoție de întreaga familie.
Vă spuneam aseară că prin muzică și teatru reușești să vezi și altă parte a lucrurilor și vezi frumusețea vieții. Te transpui în piesa pe care o vezi, te umpli de energie. Ești fericit!
Așa că aștept cu nerăbdare!
Pentru voi,
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu