Treceți la conținutul principal

Poveste de Crăciun. Întoarcerea

Era o zi friguroasă de iarnă. Zăpada scârțâia sub tălpile bocancilor mei. Gerul îmi pătrundea prin hainele groase, dar mergeam cu pași hotărâți spre casa cu obloane verzi din satul dintre dealuri.
Inima mi se zbătea în durere și speranță. Voiam să cred că voi deschide poarta și o să-i văd privirea, o să-i simt îmbrățișarea, o să-i aud vocea. 

Un câine de nicăieri a apărut lângă mine și a început să latre cam neconvins, dar destul cât să mă facă să tresar de uimire și de frică. Am încercat să-l liniștesc, dar mi-am dat seama că vocea mea răsuna ciudat de nesigură. Cu fiecare cuvânt rostit parcă îl întărâtam și mai mult. Aveam impresia că prinde puteri și începusem să mă gândesc serios că se va arunca pe mine și o să mă aleg cu o mușcătură. 


Eram așa de încordată încât nici nu am simțit prezenta altcuiva lângă mine. Doar când i-am auzit vocea din dreapta mea mi-am dat seama că nu mai sunt singură. Dar sperietura a fost și mai mare decât lătratul câinelui, am simțit cum pământul plin de zăpadă imaculată îmi fuge de sub picioare, cum nu mai am aer să respir, nu mai am echilibru și m-am văzut în cădere liberă, acolo pe ulița bătrânului sat. Am atins zăpada cu fața și i-am simțit îmbrățișarea, am simțit inima care se oprea și apoi o lua la goană, am auzit cuvintele de reproș aruncate săracului câine. 

Mi-am simțit lacrimile fierbinți care zguduiau zăpada înghețată și m-a străbătut o durere ascuțită în piciorul drept. 
  - Gata. Îmi pare rău, trebuia să închid câinele, dar nu așteptam pe nimeni pe vremea aceasta. 
Vocea îmi răsuna în urechi, dar nu eram în stare să mă ridic, îmi venea să urlu, dar dinții îmi clănțăneau așa de tare încât nu eram în stare să vorbesc. 
  - Uite, îmi pare tare rău. O să te ajut. 
Am simțit cum sunt ridicată de pe zăpada care-mi răcorea sufletul. Durerea însă a fost așa de mare încât am țipat fără voie. M-am uitat cu uluire la persoana care era la trei centimetrii de fața mea.
Părea vădit îngrijorat. 
  - Te-ai accidentat, a șoptit. Uite, o să te duc în casă. Bine?
Am dat din cap asemeni unui copil și m-am lăsat purtată în brațe. Gânduri hai-hui îmi treceu prin minte, certându-mă neîncetat că nu trebuia să plec din confortul apartamentului meu și să-l caut la casa cu obloane verzi. Sigur nu era acolo. 

După câteva minute, care mi s-au părut o eternitate, am ajuns în fața casei...cu obloane verzi!

  - Of! Nu se poate, am șoptit eu. Până aici...degeaba.
  - Încă puțin, doar puțin. Ajungem imediat, mi-a spus cu voce blândă.
Am închis ochii și am simțit cum mi se strânge stomacul de durere, de nefericire, de tristețe.
M-am încurajat singură repetându-mi în minte: O să fie bine, o să fie bine. Încă un Crăciun singură. Nu-i nimic.

Am simțit căldura casei când a deschis ușa, mirosul specific și cum mă lasă încet pe fotoliul verde.

  - Imediat o să te încălzești, mi-a spus îngrijorat. Trebuie să vedem ce ai pățit la picior.
  - Bineeee...am șoptit printre dinții care-mi clănțăneau acum și mai rău. 
  - Uite o să-ți fac un ceai și o să-ți revii, mi-a zis zâmbind ușor deși fruntea îi era la fel de încruntată în îngrijorare. 
A dispărut în bucătăria mică, atât de cunoscută mie, și am încercat să mă mișc, dar durerea era așa de mare încât îmi venea să plâng. Neputința combinată cu disperarea că sunt acolo și el nu este, m-a făcut să izbucnesc în lacrimi.
  - Doamne! Așa de tare te doare? O să caut un calmant. Nu te pot duce la spital, drumurile sunt închise, nici nu știu cum ai ajuns aici. 
Stătea îngrijorat în fața mea, neștiind ce să facă. Părul negru îi stătea în toate direcțile, ochii mari și blânzi se uitau cu îngrijorare când la mine, când în jur, fără să se hotărască ce să facă.
Mi-am șters lacrimile cu mâna și i-am arătat unde să caute medicamente. 
Le-a adus repede și le-am înghițit în încercarea disperată de a mă calma.

Ceaiul băut m-a încălzit. Și asemeni copiilor care vin de la săniuș, am simțit cum fața îmi ia foc, cum degetele de la mâini îmi furnică, revenind la normal, piciorul care nu mai durea atât de tare.

Am închis ochii pentru câteva momente...
Când, însă, m-am trezit era noapte, piciorul meu era împodobit cu două atele, durerea era mai acceptabilă și...eram în patul de lângă geamul pe care stătusem în primăvară, privind stele și luna. Doamne! Câtă emoție, câtă durere...
Nu, nu am voie. Nu am voie.
Am închis iarăși ochii ca visele să mă fure și să ajung într-o lume mai bună, a iubirii, bunătății și respectului. 

***
Uneori inima noastră este sfărâmată în mii de bucăți și atunci simțim că timpul se oprește în loc, că nu suntem în stare să mergem mai departe, că tot ce am investit a fost degeaba.
Timpul trece peste noi, neținând seama de durerea noastră. Ești forțat să mergi înainte indiferent cum, doar să mergi. Și încet, încet durerea dispare undeva în adâncul inimii noastre.
Dar de fiecare dată când sărbătoarea Crăciunului se apropie, simțim că ne dorim din tot sufletul să fim inconjurați de cei pe care-i iubim. Să le vedem zâmbetul de pe față când deschid cadourile.
Să colindăm împreună, pentru că...
Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare a bunătății, a împlinirii, a reîntregirii familiei.

În acest an, Crăciunul o să arate puțin altfel, pentru că va începe cu vizionarea spectacolului Poveste de Crăciun, care va avea loc în 4 decembrie 2018 la sala  Polivalentă din București. Spectacolul este organizat de Opera Comică pentru Copii  https://www.facebook.com/events/256184398393052/
Un eveniment așteptat cu emoție de întreaga familie.

Vă spuneam aseară că prin muzică și teatru reușești să vezi și altă parte a lucrurilor și vezi frumusețea vieții. Te transpui în piesa pe care o vezi, te umpli de energie. Ești fericit!
Așa că aștept cu nerăbdare!

Pentru voi,
       Mihaela.







Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atelierul unui pictor

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet larg pe chip.
Cuvintele pot să te facă fericit.
Iar fericirea aceasta nu are seamăn.

M-am întrebat mereu ce aș face dacă aș ajunge în atelierul unui pictor.
Ce mi-aș dori să văd?
Tablourile! ziceți voi, râzând.
Poate, vă răspund eu, gânditoate. Poate.
Dar nu cred că ar fi prima opțiune.
Cred că mi-aș dori să văd culorile.

Să observ fiecare culoare în parte. Să văd cum le combină, cum le amestecă, cum le presară pe pânză.
Uneori nu finalitatea e importantă ci munca aceea făcută pas cu pas.
Transpunerea în lucru, ideile care-ți curg în mâni, în degete...
Culori care se întrepătrund în mii de idei, în imagini care-ți deschid sufletul în visare.
Culori care te înseninează și-ți luminează mintea și inima.
Culori care te întristează și-ți redau omenia din tine.
Culori care te duc de fapt la sentimente, trăiri, stări.

Felul în care lucreză artistul mi-ar plăcea să-l văd acolo în atelier. Omul din spatele pânzei, omul acela care pune puțin d…

Înveliș de cuvinte...

Uneori e nevoie de liniște ca să auzi cuvintele, ca să vezi stelele, ca să zâmbești fericirii!
Fata cu flori în păr oare dispare?
Se maturizează în gândire?
Sau pur și simplu trece la un alt nivel?

Stau și privesc spre voi cu zâmbetul pe buze și nu știu ce să vă răspund.
Mă uit în sufletul meu și văd liniștea!
Doamne, cât am așteptat acest moment!
Mă uit cu uimire în jurul meu și văd că totul este la loc, doar sufletul meu călătorește în cuvintele rămase nerostite, fără ură, fără tristețe, fără resentimente.

Există momente când un eveniment te pune la pământ, dar ai puterea de a te ridica și a lupta.
Tu, singur.
Cu groază la început.
Cu disperare,
Cu furie oarbă,
Cu tristețe...

Apoi înveți să mergi singur,
Să rezolvi problemele una câte una,
Să plângi pentru fiecare clipă care ți-o oferi ție,
Să lăcrimezi pentru zâmbetul fericit pe chipul ființelor dragi,
care zâmbesc când văd că ești mai liniștit,
Să simți că viața, chiar dacă este cumplit de crudă, merită trăită.

Apoi, fugi...
Fugi în d…

În așteptarea viitorului...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și multă fericire.
Uneori clipele sunt așa de simple, dar atât de încărcate de fericire, încât nu reușești să exprimi în cuvinte încărcătura emoțională. Mi-am dorit de mult această fericire și iată, e primul an în care o am!
Liniștea sufletească e poate cea mai importantă.
Bucuria picurată în inimă este un dar de neprețuit.
Pentru aceasta trebuie să mulțumesc fiului meu, fiicei mele și fericirii mele!

Ce e viitorul?
E ceea ce ne imaginăm, ceea ce ne dorim să se întâmple în viața noastră, ceea ce vrem să trăim.
Sau putem spune: e ceea ce vom trăi, ce se va întâmpla în viața noastră la un moment dat.
Firul acesta dintre trecut-prezent-viitor este așa de subțire încât totul trece dintr-un registru în altul în fiecare clipă.
Cum să explic, acum când scriu este prezent, clipa care vine este viitorul. Dar peste o clipă, deja am un trecut, trăiesc clipa viitorului, în prezent și aștept o altă clipă a viitorului!
Uite așa viața noastră es…