Oare visez?
Simt o mângâiere delicată pe frunte, pe plete...Oare e vis, sau realitate?
Tresar din somn, nu știu unde sunt sau ce se întâmplă cu mine.
Deschid cu teamă ochii...
În fața mea doi ochi uriași, de un albastru senin, privindu-mă cu atenție. Sunt așa de aproape de mine încât îmi doresc să mă pot îndepărta, dar nu pot. Văd însă reflecțiile de auriu din albastrul ireal.
- Carla, coboară din pat! Nu e frumos.
O dojană pe care o aud, dar nu o înțeleg. Clipesc neputând suporta privirea pătrunzătoare, care-mi scormonește tot sufletul. Apoi, îmi dau seama că frumoșii ochi se îndepărtează de mine.
E momentul în care realizez cu surprindere că în fața mea e o fetiță drăguță, cu păr negru cârlionțat, cu ochii de un albastru ireal, cu gropițe în obrajii bucălați.
- Carla! Cere-ți scuze. Acum.
Vocea sună a dojană, dar o dojană în care se simte iubirea.
Fetița se strâmbă și îmi întoarce spatele supărată.
Rămân nedumerită, uitându-mă după ea cum dispare pe scările care duc la camerele de sus. Aseară când am ajuns nu am văzut-o, dar poate dormea, îmi spun eu.
Caut cu înfrigurare ceva de care să-mi prind gândurile, dar e dimineață, sunt în casa mea dragă, doar că...alături de doi străini! Of! Of!
Încerc să mă mișc, dar simt cum piciorul îmi zvâcnește în durere.
Nu mă las. Mă ridic chiar dacă mă doare.
Mă duc încet spre geam și văd că zăpada s-a pus și mai mult în noaptea care a trecut.
Oftând mă îndrept spre bucătăria micuță. Mirosul cafelei mă atrage!
Îl privesc în tăcere câteva minute. Se mișcă așa de ușor prin bucătărie.
- Imediat e gata masa. Doar să-mi spui cum bei cafeaua.
Se întoarce spre mine doar o secundă, așteptând.
- Amară, șoptesc eu.
- Eram sigur, spune el zâmbind.
Mă uit urât spre el și mă strâmb.
- Carla doi! Bravo, spune râzând.
Când să răspund, așa cum știu eu, usturător, aud un tropăit zgomotos, o bubuitură și țipete. Pe lângă mine trec vijelios trei copii aproape dărâmându-mă. Carla țipă cât o ține gura că e nedreptățită, că e cea mai mică și din cauza aceasta ea pierde întotdeuna.
Privesc cu uimire, fără cuvinte spre cei trei care se ceartă, dând vina unul pe altul. Cei doi băieți se trântesc pe scaune renunțând, lăsându-o pe prințesă să se mieune.
Îmi vine să râd, dar mă abțin.
- Ajunge. Tonul folosit, nici supărat, nici jignitor, doar hotărât o face să înceteze instantaneu.
Se pune și ea la masă alături de cei doi năzdrăvani, înfometați.
Cum liniștea s-a așternut, atenția lor s-a îndreptat spre mine. M-au cercetat de sus până jos.
Văzându-le privirea m-am uitat și eu la mine.
Oare cum arătam? Jalnic, mi-am șoptit în gând, jalnic.
Cu piciorul înpachetat, sprijinită de ușa bucătăriei, cu părul în toate direcțiile...
Involuntar, am început să-mi aranjez pletele și în momentul acela au pufnit toți în râs.
Obrajii mei s-au colorat. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de greu este să te verifice niște copii!
- Deci tu ești? mi s-a adresat cel mai mare. Mi-a zis Carla, dar nu am crezut-o.
- Nici eu. Carla inventează lucruri mereu...
- Nu-i adevărat! a țipat Carla mânioasă.
Cearta a reînceput. Mă uitam la ei, parcă erau vrăbile acelea care de dimineață se așează într-un copac și fac o gălăgie de nedrescris, bucurându-se că se văd, sau povestind...cine știe!
Am început să zâmbesc acestei imagini și încet, șchiopătând am pornit spre masa îmbelșugată, unde mă aștepta cafeaua amară.
Eram iarăși în casa mea dragă, doar că de data aceasta înconjurată de copii.
Carla era lângă mine și în timp ce mânca, mă privea pe sub genele-i lungi.
Știam că va urma o întrebare cât de curând, dar mă rezumam la o discuție politicoasă despre vreme, despre cum aș putea pleca, cum să mă întorc acasă.
Întrebări la care gazda mea dădea din umeri, spunând că încearcă, doar că drumul e blocat de zăpadă. Copii ascultau cu atenție, într-o liniște care parcă nu le stătea în fire...
- Pleci? a strigat Carla dintr-o dată.
- Păi...dacă pot, am șoptit eu.
- Dar eu am crezut că o să stai cu noi! Trebuie să rămâi. Mâine e Crăciunul și astăzi facem bradul și o să primim daruri...și tata ne face cea mai bună turtă dulce, și...și...
M-am uitat uimită la ea cum glasul i s-a frânt în lacrimi.
Am simțit că sufletul meu s-a sfărâmat în bucăți și fără să-mi dau seama am prins-o în brațe.
- Bine, bine am șoptit, o să mai stau câteva zile, dacă voi vreți.
Zâmbetul a înflorit pe fața copiilor. Carla s-a desprins din îmbrățișarea mea, mi-a prins fața în mânuțele ei dolofane și privindu-mă cu ochii ei senini, m-a întrebat matur:
- Promiți?
- Promit, am șoptit eu.
- Bine, pregătește-te că avem multe de făcut, m-a anunțat serioasă.
M-a sărutat pe obraz și a fugit spre camerele de sus. Băieții au urmat-o zâmbindu-mi.
Tăcerea a pus stăpânire pe bucătăria micuță.
Privirea mea s-a îndreptat spre geamul cu draperii imprimate cu flori, spre lacul acoperit de gheață, spre dealurile mele dragi.
Am ajuns acasă, mi-am șoptit în gând, acasă.
***
Există momente în viață când ești atât de departe de locurile dragi. Te gândești la ele, zi și noapte, doar că nu ai puterea de a le revedea. Poate pentru că îți provoacă prea multe amintiri dureroase, sau poate pentru simplu fapt că nu ajungi acolo.
În fiecare zi îți dorești însă să poți trăi, sau retrăi fericirea.
Aceasta, însă, nu poți să o trăiești decât în momentul în care te desparți cu adevărat de trecut.
Îl accepți așa cum este el și mergi mai departe.
Viața, viața te surprinde în fiecare zi.
Trebuie doar să crezi.
În zilele trecute mi-am propus că în fiecare săptămână voi participa la câte un eveniment, fie că este teatru, concert, voluntariat. Teatru...așa cum v-am spus și ieri pe 4 decembrie 2018, Poveste de Crăciun, la Sala Polivalentă din București https://www.facebook.com/events/256184398393052/ . Un spectacol organizat de Opera Comică pentru Copii.
Voluntariat...alături de bunicii mei preferați de la căminul de bătrâni.
Concert...aștept săptămâna viitoare!
Iată că Sărbătoarea Crăciunului încet, aduce liniște în sufletul meu, bucurie sufletească prin artă și fericirea că sunt înconjurată de cei dragi.
Pentru voi,
Mihaela.
Simt o mângâiere delicată pe frunte, pe plete...Oare e vis, sau realitate?
Tresar din somn, nu știu unde sunt sau ce se întâmplă cu mine.
Deschid cu teamă ochii...
În fața mea doi ochi uriași, de un albastru senin, privindu-mă cu atenție. Sunt așa de aproape de mine încât îmi doresc să mă pot îndepărta, dar nu pot. Văd însă reflecțiile de auriu din albastrul ireal.
- Carla, coboară din pat! Nu e frumos.
O dojană pe care o aud, dar nu o înțeleg. Clipesc neputând suporta privirea pătrunzătoare, care-mi scormonește tot sufletul. Apoi, îmi dau seama că frumoșii ochi se îndepărtează de mine.
E momentul în care realizez cu surprindere că în fața mea e o fetiță drăguță, cu păr negru cârlionțat, cu ochii de un albastru ireal, cu gropițe în obrajii bucălați.
- Carla! Cere-ți scuze. Acum.
Vocea sună a dojană, dar o dojană în care se simte iubirea.
Fetița se strâmbă și îmi întoarce spatele supărată.
Rămân nedumerită, uitându-mă după ea cum dispare pe scările care duc la camerele de sus. Aseară când am ajuns nu am văzut-o, dar poate dormea, îmi spun eu.
Caut cu înfrigurare ceva de care să-mi prind gândurile, dar e dimineață, sunt în casa mea dragă, doar că...alături de doi străini! Of! Of!
Încerc să mă mișc, dar simt cum piciorul îmi zvâcnește în durere.
Nu mă las. Mă ridic chiar dacă mă doare.
Mă duc încet spre geam și văd că zăpada s-a pus și mai mult în noaptea care a trecut.
Oftând mă îndrept spre bucătăria micuță. Mirosul cafelei mă atrage!
Îl privesc în tăcere câteva minute. Se mișcă așa de ușor prin bucătărie.
- Imediat e gata masa. Doar să-mi spui cum bei cafeaua.
Se întoarce spre mine doar o secundă, așteptând.
- Amară, șoptesc eu.
- Eram sigur, spune el zâmbind.
Mă uit urât spre el și mă strâmb.
- Carla doi! Bravo, spune râzând.
Când să răspund, așa cum știu eu, usturător, aud un tropăit zgomotos, o bubuitură și țipete. Pe lângă mine trec vijelios trei copii aproape dărâmându-mă. Carla țipă cât o ține gura că e nedreptățită, că e cea mai mică și din cauza aceasta ea pierde întotdeuna.
Privesc cu uimire, fără cuvinte spre cei trei care se ceartă, dând vina unul pe altul. Cei doi băieți se trântesc pe scaune renunțând, lăsându-o pe prințesă să se mieune.
Îmi vine să râd, dar mă abțin.
- Ajunge. Tonul folosit, nici supărat, nici jignitor, doar hotărât o face să înceteze instantaneu.
Se pune și ea la masă alături de cei doi năzdrăvani, înfometați.
Cum liniștea s-a așternut, atenția lor s-a îndreptat spre mine. M-au cercetat de sus până jos.
Văzându-le privirea m-am uitat și eu la mine.
Oare cum arătam? Jalnic, mi-am șoptit în gând, jalnic.
Cu piciorul înpachetat, sprijinită de ușa bucătăriei, cu părul în toate direcțiile...
Involuntar, am început să-mi aranjez pletele și în momentul acela au pufnit toți în râs.
Obrajii mei s-au colorat. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de greu este să te verifice niște copii!
- Deci tu ești? mi s-a adresat cel mai mare. Mi-a zis Carla, dar nu am crezut-o.
- Nici eu. Carla inventează lucruri mereu...
- Nu-i adevărat! a țipat Carla mânioasă.
Cearta a reînceput. Mă uitam la ei, parcă erau vrăbile acelea care de dimineață se așează într-un copac și fac o gălăgie de nedrescris, bucurându-se că se văd, sau povestind...cine știe!
Am început să zâmbesc acestei imagini și încet, șchiopătând am pornit spre masa îmbelșugată, unde mă aștepta cafeaua amară.
Eram iarăși în casa mea dragă, doar că de data aceasta înconjurată de copii.
Carla era lângă mine și în timp ce mânca, mă privea pe sub genele-i lungi.
Știam că va urma o întrebare cât de curând, dar mă rezumam la o discuție politicoasă despre vreme, despre cum aș putea pleca, cum să mă întorc acasă.
Întrebări la care gazda mea dădea din umeri, spunând că încearcă, doar că drumul e blocat de zăpadă. Copii ascultau cu atenție, într-o liniște care parcă nu le stătea în fire...
- Pleci? a strigat Carla dintr-o dată.
- Păi...dacă pot, am șoptit eu.
- Dar eu am crezut că o să stai cu noi! Trebuie să rămâi. Mâine e Crăciunul și astăzi facem bradul și o să primim daruri...și tata ne face cea mai bună turtă dulce, și...și...
M-am uitat uimită la ea cum glasul i s-a frânt în lacrimi.
Am simțit că sufletul meu s-a sfărâmat în bucăți și fără să-mi dau seama am prins-o în brațe.
- Bine, bine am șoptit, o să mai stau câteva zile, dacă voi vreți.
Zâmbetul a înflorit pe fața copiilor. Carla s-a desprins din îmbrățișarea mea, mi-a prins fața în mânuțele ei dolofane și privindu-mă cu ochii ei senini, m-a întrebat matur:
- Promiți?
- Promit, am șoptit eu.
- Bine, pregătește-te că avem multe de făcut, m-a anunțat serioasă.
M-a sărutat pe obraz și a fugit spre camerele de sus. Băieții au urmat-o zâmbindu-mi.
Tăcerea a pus stăpânire pe bucătăria micuță.
Privirea mea s-a îndreptat spre geamul cu draperii imprimate cu flori, spre lacul acoperit de gheață, spre dealurile mele dragi.
Am ajuns acasă, mi-am șoptit în gând, acasă.
***
Există momente în viață când ești atât de departe de locurile dragi. Te gândești la ele, zi și noapte, doar că nu ai puterea de a le revedea. Poate pentru că îți provoacă prea multe amintiri dureroase, sau poate pentru simplu fapt că nu ajungi acolo.
În fiecare zi îți dorești însă să poți trăi, sau retrăi fericirea.
Aceasta, însă, nu poți să o trăiești decât în momentul în care te desparți cu adevărat de trecut.
Îl accepți așa cum este el și mergi mai departe.
Viața, viața te surprinde în fiecare zi.
Trebuie doar să crezi.
În zilele trecute mi-am propus că în fiecare săptămână voi participa la câte un eveniment, fie că este teatru, concert, voluntariat. Teatru...așa cum v-am spus și ieri pe 4 decembrie 2018, Poveste de Crăciun, la Sala Polivalentă din București https://www.facebook.com/events/256184398393052/ . Un spectacol organizat de Opera Comică pentru Copii.
Voluntariat...alături de bunicii mei preferați de la căminul de bătrâni.
Concert...aștept săptămâna viitoare!
Iată că Sărbătoarea Crăciunului încet, aduce liniște în sufletul meu, bucurie sufletească prin artă și fericirea că sunt înconjurată de cei dragi.
Pentru voi,
Mihaela.
Comentarii
Trimiteți un comentariu