Treceți la conținutul principal

Poveste de Crăciun. Surpriza

Oare visez?
Simt o mângâiere delicată pe frunte, pe plete...Oare e vis, sau realitate?
Tresar din somn, nu știu unde sunt sau ce se întâmplă cu mine. 
Deschid cu teamă ochii...

În fața mea doi ochi uriași, de un albastru senin, privindu-mă cu atenție. Sunt așa de aproape de mine încât îmi doresc să mă pot îndepărta, dar nu pot. Văd însă reflecțiile de auriu din albastrul ireal.
  - Carla, coboară din pat! Nu e frumos.
O dojană pe care o aud, dar nu o înțeleg. Clipesc neputând suporta privirea pătrunzătoare, care-mi scormonește tot sufletul. Apoi, îmi dau seama că frumoșii ochi se îndepărtează de mine.
E momentul în care realizez cu surprindere că în fața mea e o fetiță drăguță, cu păr negru cârlionțat, cu ochii de un albastru ireal, cu gropițe în obrajii bucălați. 
  - Carla! Cere-ți scuze. Acum.
Vocea sună a dojană, dar o dojană în care se simte iubirea.
Fetița se strâmbă și îmi întoarce spatele supărată. 
Rămân nedumerită, uitându-mă după ea cum dispare pe scările care duc la camerele de sus. Aseară când am ajuns nu am văzut-o, dar poate dormea, îmi spun eu. 
Caut cu înfrigurare ceva de care să-mi prind gândurile, dar e dimineață, sunt în casa mea dragă, doar că...alături de doi străini! Of! Of!

Încerc să mă mișc, dar simt cum piciorul îmi zvâcnește în durere. 
Nu mă las. Mă ridic chiar dacă mă doare. 
Mă duc încet spre geam și văd că zăpada s-a pus și mai mult în noaptea care a trecut.
Oftând mă îndrept spre bucătăria micuță. Mirosul cafelei mă atrage!

Îl privesc în tăcere câteva minute. Se mișcă așa de ușor prin bucătărie.
  - Imediat e gata masa. Doar să-mi spui cum bei cafeaua. 
Se întoarce spre mine doar o secundă, așteptând.
  - Amară, șoptesc eu.
  - Eram sigur, spune el zâmbind. 
Mă uit urât spre el și mă strâmb.
  - Carla doi! Bravo, spune râzând.
 Când să răspund, așa cum știu eu, usturător, aud un tropăit zgomotos, o bubuitură și țipete. Pe lângă mine trec vijelios trei copii aproape dărâmându-mă. Carla țipă cât o ține gura că e nedreptățită, că e cea mai mică și din cauza aceasta ea pierde întotdeuna.

Privesc cu uimire, fără cuvinte spre cei trei care se ceartă, dând vina unul pe altul. Cei doi băieți se trântesc pe scaune renunțând, lăsându-o pe prințesă să se mieune. 
Îmi vine să râd, dar mă abțin.
  - Ajunge. Tonul folosit, nici supărat, nici jignitor, doar hotărât o face să înceteze instantaneu. 
Se pune și ea la masă alături de cei doi năzdrăvani, înfometați. 
Cum liniștea s-a așternut, atenția lor s-a îndreptat spre mine. M-au cercetat de sus până jos. 
Văzându-le privirea m-am uitat și eu la mine. 
Oare cum arătam? Jalnic, mi-am șoptit în gând, jalnic.
Cu piciorul înpachetat, sprijinită de ușa bucătăriei, cu părul în toate direcțiile...
Involuntar, am început să-mi aranjez pletele și în momentul acela au pufnit toți în râs.
Obrajii mei s-au colorat. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de greu este să te verifice niște copii!
  - Deci tu ești? mi s-a adresat cel mai mare. Mi-a zis Carla, dar nu am crezut-o. 
  - Nici eu. Carla inventează lucruri mereu...
  - Nu-i adevărat! a țipat Carla mânioasă.
Cearta a reînceput. Mă uitam la ei, parcă erau vrăbile acelea care de dimineață se așează într-un copac și fac o gălăgie de nedrescris, bucurându-se că se văd, sau povestind...cine știe!
Am început să zâmbesc acestei imagini și încet, șchiopătând am pornit spre masa îmbelșugată, unde mă aștepta cafeaua amară. 
Eram iarăși în casa mea dragă, doar că de data aceasta înconjurată de copii. 

Carla era lângă mine și în timp ce mânca, mă privea pe sub genele-i lungi. 
Știam că va urma o întrebare cât de curând, dar mă rezumam la o discuție politicoasă despre vreme, despre cum aș putea pleca, cum să mă întorc acasă. 
Întrebări la care gazda mea dădea din umeri, spunând că încearcă, doar că drumul e blocat de zăpadă. Copii ascultau cu atenție, într-o liniște care parcă nu le stătea în fire...
  - Pleci? a strigat Carla dintr-o dată.
  - Păi...dacă pot, am șoptit eu.
  - Dar eu am crezut că o să stai cu noi! Trebuie să rămâi. Mâine e Crăciunul și astăzi facem bradul și o să primim daruri...și tata ne face cea mai bună turtă dulce, și...și...

M-am uitat uimită la ea cum glasul i s-a frânt în lacrimi. 
Am simțit că sufletul meu s-a sfărâmat în bucăți și fără să-mi dau seama am prins-o în brațe.
 - Bine, bine am șoptit, o să mai stau câteva zile, dacă voi vreți. 
Zâmbetul a înflorit pe fața copiilor. Carla s-a desprins din îmbrățișarea mea, mi-a prins fața în mânuțele ei dolofane și privindu-mă cu ochii ei senini, m-a întrebat matur:
  - Promiți?
  - Promit, am șoptit eu.
  - Bine, pregătește-te că avem multe de făcut, m-a anunțat serioasă. 
M-a sărutat pe obraz și a fugit spre camerele de sus. Băieții au urmat-o zâmbindu-mi.

Tăcerea a pus stăpânire pe bucătăria micuță. 
Privirea mea s-a îndreptat spre geamul cu draperii imprimate cu flori, spre lacul acoperit de gheață, spre dealurile mele dragi. 
Am ajuns acasă, mi-am șoptit în gând, acasă.

***
Există momente în viață când ești atât de departe de locurile dragi. Te gândești la ele, zi și noapte, doar că nu ai puterea de a le revedea. Poate pentru că îți provoacă prea multe amintiri dureroase, sau poate pentru simplu fapt că nu ajungi acolo.
În fiecare zi îți dorești însă să poți trăi, sau retrăi fericirea.
Aceasta, însă, nu poți să o trăiești decât în momentul în care te desparți cu adevărat de trecut.
Îl accepți așa cum este el și mergi mai departe.
Viața, viața te surprinde în fiecare zi.
Trebuie doar să crezi.

În zilele trecute mi-am propus că în fiecare săptămână voi participa la câte un eveniment, fie că este teatru, concert, voluntariat. Teatru...așa cum v-am spus și ieri pe 4 decembrie 2018, Poveste de Crăciun, la Sala Polivalentă din București https://www.facebook.com/events/256184398393052/ . Un spectacol organizat de Opera Comică pentru Copii.
Voluntariat...alături de bunicii mei preferați de la căminul de bătrâni.
Concert...aștept săptămâna viitoare!

Iată că Sărbătoarea Crăciunului încet, aduce liniște în sufletul meu, bucurie sufletească prin artă și fericirea că sunt înconjurată de cei dragi.

Pentru voi,
        Mihaela.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atelierul unui pictor

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu zâmbet larg pe chip.
Cuvintele pot să te facă fericit.
Iar fericirea aceasta nu are seamăn.

M-am întrebat mereu ce aș face dacă aș ajunge în atelierul unui pictor.
Ce mi-aș dori să văd?
Tablourile! ziceți voi, râzând.
Poate, vă răspund eu, gânditoate. Poate.
Dar nu cred că ar fi prima opțiune.
Cred că mi-aș dori să văd culorile.

Să observ fiecare culoare în parte. Să văd cum le combină, cum le amestecă, cum le presară pe pânză.
Uneori nu finalitatea e importantă ci munca aceea făcută pas cu pas.
Transpunerea în lucru, ideile care-ți curg în mâni, în degete...
Culori care se întrepătrund în mii de idei, în imagini care-ți deschid sufletul în visare.
Culori care te înseninează și-ți luminează mintea și inima.
Culori care te întristează și-ți redau omenia din tine.
Culori care te duc de fapt la sentimente, trăiri, stări.

Felul în care lucreză artistul mi-ar plăcea să-l văd acolo în atelier. Omul din spatele pânzei, omul acela care pune puțin d…

Înveliș de cuvinte...

Uneori e nevoie de liniște ca să auzi cuvintele, ca să vezi stelele, ca să zâmbești fericirii!
Fata cu flori în păr oare dispare?
Se maturizează în gândire?
Sau pur și simplu trece la un alt nivel?

Stau și privesc spre voi cu zâmbetul pe buze și nu știu ce să vă răspund.
Mă uit în sufletul meu și văd liniștea!
Doamne, cât am așteptat acest moment!
Mă uit cu uimire în jurul meu și văd că totul este la loc, doar sufletul meu călătorește în cuvintele rămase nerostite, fără ură, fără tristețe, fără resentimente.

Există momente când un eveniment te pune la pământ, dar ai puterea de a te ridica și a lupta.
Tu, singur.
Cu groază la început.
Cu disperare,
Cu furie oarbă,
Cu tristețe...

Apoi înveți să mergi singur,
Să rezolvi problemele una câte una,
Să plângi pentru fiecare clipă care ți-o oferi ție,
Să lăcrimezi pentru zâmbetul fericit pe chipul ființelor dragi,
care zâmbesc când văd că ești mai liniștit,
Să simți că viața, chiar dacă este cumplit de crudă, merită trăită.

Apoi, fugi...
Fugi în d…

În așteptarea viitorului...

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și multă fericire.
Uneori clipele sunt așa de simple, dar atât de încărcate de fericire, încât nu reușești să exprimi în cuvinte încărcătura emoțională. Mi-am dorit de mult această fericire și iată, e primul an în care o am!
Liniștea sufletească e poate cea mai importantă.
Bucuria picurată în inimă este un dar de neprețuit.
Pentru aceasta trebuie să mulțumesc fiului meu, fiicei mele și fericirii mele!

Ce e viitorul?
E ceea ce ne imaginăm, ceea ce ne dorim să se întâmple în viața noastră, ceea ce vrem să trăim.
Sau putem spune: e ceea ce vom trăi, ce se va întâmpla în viața noastră la un moment dat.
Firul acesta dintre trecut-prezent-viitor este așa de subțire încât totul trece dintr-un registru în altul în fiecare clipă.
Cum să explic, acum când scriu este prezent, clipa care vine este viitorul. Dar peste o clipă, deja am un trecut, trăiesc clipa viitorului, în prezent și aștept o altă clipă a viitorului!
Uite așa viața noastră es…