Să plângi timpul

Uneori viața noastră pare lipsită de...viață!

Suntem ființe inteligente care însă prinși cumva în plasa timpului uităm de noi, de dorințele noastre și devenim roboți. O viață în care facem ceea ce trebuie, luptăm să ne construim case, o carieră, să ne îndeplinim toate obligațiile către societate și uităm de noi.

Timpul, timpul e tot mai scurt. 

Toți din jurul meu se plâng de timpul care nu mai ajunge.

Mă întreb astăzi, însă, dacă nu ne dorim noi să facem mult mai multe lucruri într-un moment de timp.

Poate că viața este asemeni unui bulgăre de zăpadă, care se rostogolește. 

La început este mic, nesemnificativ, dar apoi el crește, crește și ajunge să ne dărâme și să-i pună la pământ și pe cei din jurul nostru.

Timpul...

Îmi aduc aminte de serile de vară de la bunicii mei.

Parcă-i văd, cum vorbeau seara și se sfătuiau ce să facă în ziua următoare. 

Era un adevărat ritual.

Mâine, spunea bunicul meu, dacă nu plouă...facem asta, dar dacă plouă facem...

Totul mergea în funcție de starea vremii.

Iarna, iarna era un timp de odihnă, de tihnă.

Acum, acum muncim permanent. 

De dimineața până seara. Pe lângă serviciu, la care trebuie să faci performanță, că nu se poate altfel, mai avem și program după!!! Asta așa, ca să nu uităm că trăim!

Seara ne mai uităm la televizor, pe telefoane, tablete și iată că a trecut încă o zi!

Apoi ne întrebăm de ce nu ne ajunge timpul.

Ajung să cred că nu-i dăm timpului, timp.

Ne dorim să facem tot mai multe lucruri într-un timp foarte scurt. 

Să fim cât mai eficienți.

Și putem!

Nu asta e problema, doar că uzura e mai accentuată. 

La un moment cădem și partea tristă este că nu e nimeni să te ridice. 

De ce? 

Pentru că toți de lângă tine aleargă după timp și nu se pot opri.

Să plângi timpul...

Priviți cu atenție în jurul vostru. 

Nu vedeți oameni fericiți. 

Sunt doar oameni stresați de lipsa timpului. 

Mame necăjite că nu au timp să petreacă cu proprii copii. 

Muncesc permanent pentru a le da acestora totul. Însă, reversul e crunt.

Copiilor nu le pasă de efortul făcut de părinți, ei nu au dragostea și se înstrăinează de toți și de toate și ajung să devină maturi înainte de vreme. Toate le fac mai repede și...timpul nu le mai ajunge!

Cum să mai învețe, când dimineața se odihnesc la școală, pentru că noaptea au luat telefonul din dulap și au stat pe el până dimineața. ( povestea unui copil de clasa pregătitoare!!!) 

Să ne plângem timpul, să ne plângem timpul acela care se destramă în jurul nostru așa de ușor, pentru că nu mai știm să-l prețuim. Nu mai știm să prețuim relațiile interumane, nu-i mai ajutăm pe cei din jur, nu mai facem nimic pentru sufletul nostru. 

Am devenit egoiști, atât de egoiși...și singuri, atât de singuri.

Să păcălim timpul...

Oare putem?

M-am întrebat de o vreme cum să-l păcălesc. Mi-am zis să uit de el. Dar nu am rezolvat nimic, că am uitat de mine! 

Nu, uitarea nu e bună.

Fiecare moment din viața aceasta trebuie înfruntat indiferent cât de greu este, cât de trist e. 

Privit cu determinare și curaj și simțit în toată ființa ta. 

Să te pui în fața avalanșei și dacă te acoperă să ai încrederea că poți ieși, că există o mână care te ridică.

Trecerea noastră prin timp...

Este așa de vremelnică. 

Mă gândesc de multe ori că suntem doar niște firicele de nisip în voia vântului.

Singurul lucru, cel mai important, care îl lăsăm după noi sunt copii noștri. 

Și atunci?

Să căutăm să ne petrecem cât mai mult timp cu ei, să râdem, să-i ascultăm și să-i facem fericiți.

Să-i pregătim pentru viață cu bunătate, cu încredere și cu optimism.

Timp în timp...

Timpul copiilor mei este timpul meu!

Să încetăm să ne plângem timpul și să ne oprim din ceea ce facem pentru a ne da timp!

Pentru voi,

           Mihaela.