Când vezi oameni în jurul tău care plâng trebuie să ai puterea de a sta alături de ei, de a le șterge lacrimile, de a-i lua în brațe.
Uneori lacrimile tale se împletesc cu lacrimile celui din fața ta.
Tristețea, durerea se transmite cu fire invizibile spre cel care are puterea de a primi.
Dai și primești, primești și dai!
Întrebarea este astăzi:
Câți dintre voi, prieteni, aveți curajul de a simți durerea celui de lângă voi?
Câți dintre voi, prieteni, puteți lupta pentru a aduce un zâmbet pe chipul plin de tristețe a celui de lângă voi?
Grele întrebări, grele răspunsuri!
De multe ori mă întreb dacă noi mai vedem frumusețea lumii care ne înconjoară, dacă ne mai pasă de cei din jurul meu. Îmi răspund tristă că în lumea aceasta în care trăim toate valorile umane cumva au început să dispară. Într-o lume atât de tehnologizată, în care putem să fim atât de aproape unul de altul suntem de fapt, la km distanță, cu gândul, cu fapta.
Adică, cum să spun, fizic poate suntem aproape, dar cu mintea nu!
Mintea noastră caută tot timpul ceva!
Puterea de concentrare e tot mai mică.
Dorința de a vedea tot mai mare.
Dorința de a ști tot ce se întâmplă și de fapt nu știi nimic!
Răspunsul la întrebările mele este așa de greu de formulat.
Vedem în jurul nostru tot felul de cazuri, tot feluri de probleme, dar nu ne interesează. Singurul lucru pe care-l dorim e confortul nostru personal.
Aud de multe ori în jurul meu: Să-mi fie mie bine!
Da, da...e corect, dar dacă celor din jurul tău nu le e bine, cum poți tu să zâmbești, cum poți să te bucuri de viața ta perfectă?
Și uite cum ajung la o altă întrebare: Unde mai este omenia?
Oare încet, încet ne robotizăm?
Haios lucru!
Dar oare cât de adevărat este?
Să reformulez: Cât adevăr se ascunde în întrebarea mea?
Mda...
Iată cum am început anul acesta cu întrebări existențiale, așa cum mă știți!
Păi...ne-a fost dor de tine, șoptiți voi.
Da, știu și mie! ( râd eu din toată inima!!)
Doar că în ultimul timp m-am tot gândit dacă fata cu flori în păr mai există sau nu!
Păi...de ce? șoptiți voi mirați ridicând din sprâncene.
Pentru că în viața aceasta trebuie să mergi înainte indiferent cât de greu îți este, chiar dacă ai pe cineva care să-ți șteargă lacrimile, sau nu ai.
Pentru că inevitabil te schimbi. Poate te maturizezi, sau din contră ești și mai copilăros!
Cine știe!
Viața își urmează cursul cu bune, cu rele, cu tristețe, cu bucurie, cu lacrimi și fericire.
Fericirea...
Uneori aș vrea să o arunc în sus și să o transform în flori care se revarsă peste mine!
Uneori o strâng în brațe și nu-i dau drumul.
Apoi o privesc așa din unghiuri diferite, o cercetez părticică cu părticică. Caut să găsesc ceva care nu-mi place, să-i bag de vină! Dar șmechera se ascunde așa de bine și nu găsesc nimic.
Dar credeți că mă las?
O, nu...
Caut, caut cu înfrigurare să mă conving că e ea, că pot să o accept.
Fericirea...
E simțirea celuilalt în fiecare clipă, fiecare sunet, în fiecare privire, în fiecare lucru care te înconjoară.
E bunătatea din priviri, e zâmbetul, e atingerea...
Fericirea...
Cred că ne schimbă, ne face mai umani!
Când o simțim suntem mai aproape de toți cei din jurul nostru, vrem să-i ajutăm, vrem să-i facem să zâmbească. Cumva vrem să le transmitem starea noastră de bine și mulțumire sufletească.
Pentru că e primul articol din anul acesta o să vă spun ceva.
Am fost întrebată de o prietenă bună ce îmi doresc anul acesta și m-am surprins pe mine când răspunsul a venit atât de firesc și repede:
Să fiu fericită!
Atunci mi-am dat seama că e tot ce îmi doresc.
Să prind fericirea în brațele mele și să nu-i mai dau drumul, să-mi îmbrățișez copii în fiecare zi, să mă bucur de fiecare răsărit de soare, să privesc frumusețea cerului oglindit în apa bătrânului meu lac, să mă bucur de prietenii mei, să scriu la cartea aceea începută și să vă vorbesc vouă!
Îmi prind, astăzi, steluțe în păr și privesc spre voi cu bucurie, fericire și bunătate și vă urez din toată inima să fie cel mai frumos an din viața voastră, să strângeți fericirea la piept și să nu-i mai dați drumul.
Pentru tine,
fericirea mea,
Pentru voi,
Mihaela
Uneori lacrimile tale se împletesc cu lacrimile celui din fața ta.
Tristețea, durerea se transmite cu fire invizibile spre cel care are puterea de a primi.
Dai și primești, primești și dai!
Întrebarea este astăzi:
Câți dintre voi, prieteni, aveți curajul de a simți durerea celui de lângă voi?
Câți dintre voi, prieteni, puteți lupta pentru a aduce un zâmbet pe chipul plin de tristețe a celui de lângă voi?
Grele întrebări, grele răspunsuri!
De multe ori mă întreb dacă noi mai vedem frumusețea lumii care ne înconjoară, dacă ne mai pasă de cei din jurul meu. Îmi răspund tristă că în lumea aceasta în care trăim toate valorile umane cumva au început să dispară. Într-o lume atât de tehnologizată, în care putem să fim atât de aproape unul de altul suntem de fapt, la km distanță, cu gândul, cu fapta.
Adică, cum să spun, fizic poate suntem aproape, dar cu mintea nu!
Mintea noastră caută tot timpul ceva!
Puterea de concentrare e tot mai mică.
Dorința de a vedea tot mai mare.
Dorința de a ști tot ce se întâmplă și de fapt nu știi nimic!
Răspunsul la întrebările mele este așa de greu de formulat.
Vedem în jurul nostru tot felul de cazuri, tot feluri de probleme, dar nu ne interesează. Singurul lucru pe care-l dorim e confortul nostru personal.
Aud de multe ori în jurul meu: Să-mi fie mie bine!
Da, da...e corect, dar dacă celor din jurul tău nu le e bine, cum poți tu să zâmbești, cum poți să te bucuri de viața ta perfectă?
Și uite cum ajung la o altă întrebare: Unde mai este omenia?
Oare încet, încet ne robotizăm?
Haios lucru!
Dar oare cât de adevărat este?
Să reformulez: Cât adevăr se ascunde în întrebarea mea?
Mda...
Iată cum am început anul acesta cu întrebări existențiale, așa cum mă știți!
Păi...ne-a fost dor de tine, șoptiți voi.
Da, știu și mie! ( râd eu din toată inima!!)
Doar că în ultimul timp m-am tot gândit dacă fata cu flori în păr mai există sau nu!
Păi...de ce? șoptiți voi mirați ridicând din sprâncene.
Pentru că în viața aceasta trebuie să mergi înainte indiferent cât de greu îți este, chiar dacă ai pe cineva care să-ți șteargă lacrimile, sau nu ai.
Pentru că inevitabil te schimbi. Poate te maturizezi, sau din contră ești și mai copilăros!
Cine știe!
Viața își urmează cursul cu bune, cu rele, cu tristețe, cu bucurie, cu lacrimi și fericire.
Fericirea...
Uneori aș vrea să o arunc în sus și să o transform în flori care se revarsă peste mine!
Uneori o strâng în brațe și nu-i dau drumul.
Apoi o privesc așa din unghiuri diferite, o cercetez părticică cu părticică. Caut să găsesc ceva care nu-mi place, să-i bag de vină! Dar șmechera se ascunde așa de bine și nu găsesc nimic.
Dar credeți că mă las?
O, nu...
Caut, caut cu înfrigurare să mă conving că e ea, că pot să o accept.
Fericirea...
E simțirea celuilalt în fiecare clipă, fiecare sunet, în fiecare privire, în fiecare lucru care te înconjoară.
E bunătatea din priviri, e zâmbetul, e atingerea...
Fericirea...Cred că ne schimbă, ne face mai umani!
Când o simțim suntem mai aproape de toți cei din jurul nostru, vrem să-i ajutăm, vrem să-i facem să zâmbească. Cumva vrem să le transmitem starea noastră de bine și mulțumire sufletească.
Pentru că e primul articol din anul acesta o să vă spun ceva.
Am fost întrebată de o prietenă bună ce îmi doresc anul acesta și m-am surprins pe mine când răspunsul a venit atât de firesc și repede:
Să fiu fericită!
Atunci mi-am dat seama că e tot ce îmi doresc.
Să prind fericirea în brațele mele și să nu-i mai dau drumul, să-mi îmbrățișez copii în fiecare zi, să mă bucur de fiecare răsărit de soare, să privesc frumusețea cerului oglindit în apa bătrânului meu lac, să mă bucur de prietenii mei, să scriu la cartea aceea începută și să vă vorbesc vouă!
Așa că...
Îmi prind, astăzi, steluțe în păr și privesc spre voi cu bucurie, fericire și bunătate și vă urez din toată inima să fie cel mai frumos an din viața voastră, să strângeți fericirea la piept și să nu-i mai dați drumul.
Pentru tine,
fericirea mea,
Pentru voi,
Mihaela
Comentarii
Trimiteți un comentariu