Treceți la conținutul principal

Dragobete

Mi-am presarat flori în suflet și m-am întrebat:
Cine ești Tu? Cine sunt Eu?
Am privit cu emoție fiecare detaliu al zâmbetului tău...
Mi-am zâmbit încântată de ideea trăznită, care mi-a fulgerat sufletul:
O să aflu, cine ești Tu!

Am adunat florile din sufletul meu și le-am așezat cu grijă în grădina minții mele, ca să le păstrez spre veșnicie.
Gândurile nebune au luat-o razna, inima a început să bată bezmetică, și mintea...mintea întreba în șoaptă: Cine ești Tu?
Mi-am oglindit privirea în privirea ta și m-am topit în noianul sentimentelor...
O să aflu! Cine ești...Tu!

Am mângâiat fiecare petală a florilor risipite prin mintea și sufletul meu și am zâmbit , căci amintirea zâmbetului, a privirii, a speranței m-a făcut să tremur de emoție.
Cine ești Tu?
Eu...cine sunt?

Mi-am potolit inima, nebuna, să mai simtă!
Mi-am certat mintea să uite zâmbetul tău.
Mi-am zdrobit sentimentele unul câte unul, ca să uit.
Dar...gândul îngână tainic: Cine ești Tu?

Am tunat și am risipit petalele împrăștiate în sufletul meu, m-am înfășurat în ele, m-am învârtit în furtuna din inima mea și am strigat până la cer:
Cine ești Tu?
Cine sunt...Eu?

Mi-am făcut haină din petalele zdrobite și m-am lăsat cuprinsă în îmbrățișarea ei.
M-am lăsat dezmierdată, îmbrățișată, iubită...
Cine ești Tu?

Eu...
Tu...
o inimă,
un suflet,
o simțire!

Tu...ești Eu!
Eu...sunt Tu!
Sunt furtuna care astăzi s-a preschimbat în rouă sub privirea ta.

Pentru voi,
      Fata cu flori în păr!



Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Sclipici

Î n ultima vreme gândurile mi-au invadat tot spațiul personal. Nu reușesc să prind o clipă libera în care să fie liniște. E așa...o apăsare, o tristețe care nu-și are locul, o presimțire, care nu știu dacă e bună sau rea. Cred că imbătrânesc. Am ajuns să nu pot dormi din cauza gândurilor.🤔 Tinerețe-bătrânețe. C red că depinde foarte mult de starea de spirit. De fapt nu contează câți ani ai, ci cum ești tu. Spuneam astăzi într-un discurs că fiecare dintre noi strălucim. Replica a fost, normal: Avem sclipici? Am râs de comicul situației și le-am explicat că nu sclipiciul dă strălucirea unui om, ci aura. Ceea ce este el, ceea ce transmite către ceilalți  și chiar mai mult, strălucirea vine din sufletul fiecărui. S-au uitat puțin cam neîncrezători spre mine 🙂 Nu am renunțat la discursul meu. Sclipirea...ne întinereste! Sclipirea...ne aduce beneficii. Sclipirea, ne dă mai multă putere de muncă, ne intăreste, ne descurcă prin lumea aceasta mare. Sclipirea se vede în chipul u...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

tell her you belong to me

A stăzi, într-o zi în care soarele "și-a făcut de cap" împrăștiind căldură de noiembrie, mi-am adunat gândurile și m-am hotărât să revin puțin la cartea mea. Pentru cei care au început să-mi citească blogul doar de puțin timp, trebuie să vă spun că atunci când am început mi-am propus să scriu o carte în timp real. Și am făcut acest lucru o perioadă de timp. Eram mulțumită de rezultat. Mi-am depășit limitele permanent. Am învățat în fiecare zi, am studiat. Dar ...m-am oprit. N u pentru că nu-mi plăcea ceea ce făceam, ci pentru că viața "mi-a dat o palmă" atât de grea încât m-a pus la pământ. Am simțit-o în toată ființa mea, atât de real, atât de dureros, încât mintea a refuzat să zboare în visare, în scris, în idei și cuvinte. Nu , nu am vrut să renunț la pasiunea mea. Am continuat să scriu. Gânduri. Idei. Principii. Sfaturi. Realități. Și mi-a ieșit și asta. ( știu, sunt foarte modestă!!!) A stăzi, într-o zi călduroasă de noiembrie, am simțit că trebuie să m...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe