Gânduri de Mărțișor

Este uimitor cum viața îți arată că totul se poate schimba într-un minut sau într-o clipă.
În ultimul an mi-am pus mereu întrebarea: De ce trebuie să suferim?
Am încercat să-mi dau cele mai sincere răspunsuri, dar nici unul nu m-a mulțumit cu adevărat. De fiecare dată am constatat că nu eram sinceră cu mine în totalitate. Nu m-am oprit! Deja mă cunoașteți, știți că nu mă opresc din a judeca lucrurile, a le despica în patru sau chiar mai mult!
Îmi vine să râd, cât de mult m-am schimbat!
Înainte luam lucrurile așa cum erau, acum le întorc pe toate părțile, le cercetez de mii de ori și parcă nu sunt împăcată cu ele, deși văd că așa sunt!
Unii numesc asta precauție!
Alții fac asta de o veșnicie, dar Eu, eu nu am putut! Pentru că am avut încredere nemăsurată în cei de lângă mine, în cei dragi. Am trăit pentru ei, am respirat pentru ei, m-am pierdut pe mine, pentru ei!

Zâmbesc trist spre voi...
Nu regret nici un moment sacrificiul făcut pentru că așa am simțit că trebuie la momentul respectiv. Mi-au trebuit zile, clipe, luni...ca să ajung la această mare înțelepciune!!!
Tristețea nu vine din regret, tristețea vine din dezamăgirea uriașă pe care o simți în momentul în care îți dai seama că lângă tine a stat un necunoscut.
Am auzit permanent cuvintele: Stai o viață lângă un om și nu-l cunoști!
Mă uitam zâmbind trist spre aceste persoane care încercau să-mi explice...cum să spun...
o teorie pe care nu o punem niciodată în practică pentru că suntem prea orbiți de sentimentele noastre, pe care chiar dacă o știm nu o băgăm în seamă pentru că în relația pe care o avem ne simțim deasupra tuturor. Nimeni nu știe! Nimeni nu înțelege! Nimeni nu pricepe ce vezi tu!
Ne îmbătăm cu apă, sau cu iubire...
Cam așa se traduce sentimentul...

Problema nu e în sentimentele pe care le ai, nu în frumusețea stării de îndrăgosteală ( râd!!! Dacă inventez cuvinte la ora asta târzie în care nu pot dormi, mă iertați. Doar că nu am mai ajuns să scriu și cuvintele izvorăsc unul câte unul din mintea mea și încerc să le scriu cât mai repede, pentru a nu pierde șirul gândurilor nebune!!!)
Problema nu stă în sentimente frânte, când constați că nimic din ceea ce ai crezut nu este adevărat, problema este...
Copiii!

Nu tu, adultul, suferi cel mai mult.
Da, ai suferința ta, uriașă, din care ai impresia că nu mai ieși, dar nu ești elementul principal de fapt.
Copii sunt cei care suferă cel mai mult...
Câtă tristețe...
O tristețe care-mi macină sufletul pentru că oricât de multe sacrificii faci pentru a-i proteja, nu reușești. O relație care nu mai merge, nu mai merge. Degeaba vrei să prelungești agonia că nu reușești, degeaba te îmbeți cu apă și-ți spui că faci asta pentru copii că nu e adevărat, faci pentru cel de lângă tine, îi mai dai o șansă, închizi ochii, gândindu-te doar la cum vrei tu să-l vezi.

Copiii trebuie să crească în iubire.
Să simtă liniștea căminului, siguranța, înțelegerea dintre parteneri.

Știu, o teorie frumoasă într-o lume nebună în care trăim, în care s-au pierdut valorile morale, dar vedeți voi noi, oamenii, suntem cei care facem lumea aceasta să fie nebună!
Noi nu mai respectăm nimic din jurul nostru, pe nimeni!
Din păcate nici măcar partenerul de viață!

Și am ajuns cred la punctul cel mai sensibil...RESPECTUL!!!
Doamne, cât mi-am bătut capul în ultimul an!
Cât am vrut să înțeleg lucruri de neînțeles!
Cât am dorit să explic ceva care nu se poate explica în cuvinte!
Respectul față de partenerul de viață îl ai, sau nu îl ai!
E așa de simplu!
Dragii mei când vedeți respectul în ochii partenerului de viață, respectul față de tine, ființa cea mai apropiată, atunci să știți că trebuie să luptați pentru acea relație. Dar dacă nu găsiți nimic, un gol imens, o nepăsare, o ascundere după...copii, încercați să...

Să dai sfaturi e așa de ușor, dar lupta, lupta o duci doar tu.
Nimeni nu-ți poate lua suferința, nimeni nu poate să simtă în locul tău...

Viața este o adevărată provocare.
Iar aceste provocări le putem trece cu zâmbetul pe buze bucurându-ne de momente frumoase din viața noastră.
Eu, eu am ales să zâmbesc!
Chiar dacă viața m-a pus la încercare, chiar dacă am crezut că nu voi reuși, chiar dacă...sufletul meu este plin de petale zdrobite, am ales să zâmbesc, să-mi fac cadouri mici care să-mi lumineze sufletul.
Așa că în fiecare zi de luni, ce credeți că fac?
Îmi iau flori!!!
Florile mele care-mi încântă inima, mă fac să simt că pe pământul acesta suntem doar în trecere, că viața este prețioasă, că fiecare clipă trebuie trăită cu simplitate, bucurie, speranță, iubire față de semeni și mult, mult optimism.

Pentru voi,
care mi-ați fost alături de aproape doi ani,
care mi-ați "suportat" fiecare cuvânt,
                  Mihaela.

P.S. Un Mărțișor plin de bucurie, de fericire, de optimism, de zâmbet, vă doresc!
       Și o primăvară perfectă pentru sufletul vostru!