Înveliș de cuvinte...

Uneori e nevoie de liniște ca să auzi cuvintele, ca să vezi stelele, ca să zâmbești fericirii!
Fata cu flori în păr oare dispare?
Se maturizează în gândire?
Sau pur și simplu trece la un alt nivel?

Stau și privesc spre voi cu zâmbetul pe buze și nu știu ce să vă răspund.
Mă uit în sufletul meu și văd liniștea!
Doamne, cât am așteptat acest moment!
Mă uit cu uimire în jurul meu și văd că totul este la loc, doar sufletul meu călătorește în cuvintele rămase nerostite, fără ură, fără tristețe, fără resentimente.

Există momente când un eveniment te pune la pământ, dar ai puterea de a te ridica și a lupta.
Tu, singur.
Cu groază la început.
Cu disperare,
Cu furie oarbă,
Cu tristețe...

Apoi înveți să mergi singur,
Să rezolvi problemele una câte una,
Să plângi pentru fiecare clipă care ți-o oferi ție,
Să lăcrimezi pentru zâmbetul fericit pe chipul ființelor dragi,
care zâmbesc când văd că ești mai liniștit,
Să simți că viața, chiar dacă este cumplit de crudă, merită trăită.

Apoi, fugi...
Fugi în disperare,
Pentru a scăpa de furia care pune tot mai tare stăpânire pe minte ta, pe sentimentele tale, pe gânduri
Pentru a lumina ideile minții tale care începe încet, încet să facă judecăți...

Apoi, te oprești
Privești în jur și te gândești,
Cine sunt eu?
Cine am fost eu atâția ani?
Cine am devenit în încercarea de a-l mulțumi pe celălalt, sacrificând totul?
Cine sunt?
Cine vreau să fiu?
Care este adevăratul chip al meu?
Cum sunt eu cel adevărat?

Apoi...
Furia
Furia nedreptății te apleacă în durere
Te dărâmă
Te pune la pământ.
Furia despărțirii e atât de mare încât ai putea să dărâmi munții cu un singur cuvânt...
Furie rece,
Doar...furie.
Distruge totul,
Lasă sufletul și mintea pustii...

Și te întrebi:
Cine sunt eu?
Cine ai fost tu?
Un tu...neimportant, doar un tu.
Cum de ai putut să-mi dărâmi viața?
Cum de te-am lăsat să strici clădirea sufletului meu?
Cum de te-am lăsat să respiri în mintea mea?
Cum de te-am lăsat să-mi distrugi...inima?

Cine sunt eu?
Eu...
Sunt cea care m-am înfășurat în cuvinte,
care mi-am bandajat sufletul cu sunete,
care am reușit să zâmbesc în fiecare moment în care ai aruncat noroi peste mine,
care a lăsat ploaia să-i spele inima,
care a acceptat sărutul blând al soarelui în alergarea nebună a regăsirii,
care ajută că așa simte,
care dăruiește pentru că vrea,
care respiră speranță...pentru simplu fapt că poate!
Eu!

Zâmbesc spre voi,
Îmi prind flori în păr, acum, 
Pentru că mă fac fericită,
Pentru că sunt așa de mulțumită de liniștea care s-a presărat peste sufletul meu...

Mi-am făcut înveliș din cuvinte și ascult liniștea,
Încet, cu mare grijă,
Să nu întrerup nimic din logica gândirii.
Ating cu degetele fiecare literă și presar sunetele pe ochii mei, în sărutare...
Magia cuvintelor...

Pentru voi,
         Mihaela