Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate și tristețe.
Astăzi tema este: Frica
Am citit de curând într-o carte că în perioada în care copilul e mic, până începe să vorbească, își exprimă teama prin țipete, prin plâns...Că mama preia teama copilului ei și cumva trebuie să o gestioneze. Că între mamă și copil e o legătură atât de puternică încât mama știe instinctiv cum să îl ajute pe acesta chiar dacă el încă nu își poate exprima propria frică.
M-am întrebat imediat de ce copilul are teama, de ce îi este frică? Nu e o întrebare logică?
Și credeți-mă m-am gândit mult, pentru că mi se părea absurd să îi fie frică copilului de viață, de nou, de a trăi în lumea aceasta așa cum se afirma în cartea respectivă.
Dar apoi mi-am dat seama că e adevărat.
Pentru că eu am trăit experiența aceasta de două ori, în moduri diferite.
Prima dată a fost foarte greu. Am fost copleșită și nu pricepeam de ce. Nimeni nu mi-a explicat cât de greu este să ai grijă de un nou-născut. În vremea aceea nu existau cursuri, sau cine-știe ce întâlniri din care să înveți. A trebuit să mă descurc cum am putut. Uneori eram disperată.
Oboseala era uriașă și nesiguranța dacă fac bine sau rău.
Copilul cred că simțea nesiguranța mea și se agita și mai tare...
Vă dați seama ce a ieșit!
Astăzi îmi vine să râd când mă gândesc la mine cea de atunci.
Acum îmi explic de ce aveam acele trăiri. Cumva ele nu erau numai ale mele, ci duceam trăirile mele cu ale copilului meu, iar nesiguranța mea dubla starea de teamă a amândurora, atât de tare că nu mai știam cum să procedez ca să-l opresc din plâns. Aveam impresia că era o mașină urlătoare!!!
Apoi, am învățat.
Cu cât eram mai calmă totul se desfășura în liniște. Era tot mai bine. Indiferent ce se întâmpla eram calmă. Totul se putea rezolva.
Vedeți cred că mama învață singură. La început face asta din instinct, apoi învață în rând cu copilul cum să se descurce în situații limite.
Poate părea hilar, dar la al doilea copil deja te calmezi știi ce să faci și totul e mult mai ușor. Începe să-ți placă cu adevărat.
Cum să vă explic senzația...
E ca atunci când începi un serviciu nou și te duci timorat dimineața. Tensiunea durează până vezi colegii, șeful și ce vei face, apoi te liniștești și îți vezi de treabă.
E o eliberare...
Așa și cu cei mici când reușești să gestionezi teama ta, ajungi să stăpânești teama lui!
Și te eliberezi de frica de a fi părinte și iubești cu toată ființa acea mogâldeață care a aterizat în viața ta.
Frica...
Frica e de mai multe feluri.
Frica de viață,
Frica de eșec în dragoste,
frica de relație,
frica de durere
frica de oameni,
frica de a vorbi în fața celorlalți...și câte și mai câte!
Întrebarea mea astăzi este: putem trece de sentimentul acesta al fricii? Dacă da, cum?
Prin echilibru, prin autoanaliză, prin voință.
Răspunsuri care astăzi mi se par atât de simple, dar care de-a lungul timpului m-au încercat profund.
Cred că frica vine din necunoaștere, din slaba pregătire în fața încercărilor și din lipsa încrederii.
În zilele noastre foarte multă lume ne vorbește despre întărirea încrederii la copil...
Da. Sunt de acord cu asta, dar...
Există un mare DAR!!!
Încrederea aceasta trebuie să vină de acasă, din familie. Nu de la școală, nu de la profesori.
De acasă.
Copilul trebuie să simtă iubirea părinților și să se umple de iubire.
Să simtă echilibrul casei ca să fie el însuși echilibrat.
Să simtă înțelegerea ca să fie el la rândul lui înțelegător cu cei din jurul lui.
Și câte și mai câte...
Mă opresc pentru că am plecat de la o temă care mi-a venit așa deodată în minte și am ajuns la lucruri care mă întristează și mai mult.
De ce? șoptiți voi, ridicând așa dintr-o sprânceană.
Pentru că rar mai găsești o astfel de familie care să ofere iubire, care să împartă bunătate, care să demostreze că există respect între soți, care să-și educe copii așa cum ar trebui.
Suntem tot mai egoiști în a căuta propria fericire neținând seama de cel de lângă noi.
Avem impresia că dacă avem bani rezolvăm tot, dar uităm un lucru important:
Banii nu cumpără iubirea care trebuie să o dăm copiilor noștri!
Pentru voi,
Eu.
Astăzi tema este: Frica
Am citit de curând într-o carte că în perioada în care copilul e mic, până începe să vorbească, își exprimă teama prin țipete, prin plâns...Că mama preia teama copilului ei și cumva trebuie să o gestioneze. Că între mamă și copil e o legătură atât de puternică încât mama știe instinctiv cum să îl ajute pe acesta chiar dacă el încă nu își poate exprima propria frică.
M-am întrebat imediat de ce copilul are teama, de ce îi este frică? Nu e o întrebare logică?
Și credeți-mă m-am gândit mult, pentru că mi se părea absurd să îi fie frică copilului de viață, de nou, de a trăi în lumea aceasta așa cum se afirma în cartea respectivă.
Dar apoi mi-am dat seama că e adevărat.
Pentru că eu am trăit experiența aceasta de două ori, în moduri diferite.
Prima dată a fost foarte greu. Am fost copleșită și nu pricepeam de ce. Nimeni nu mi-a explicat cât de greu este să ai grijă de un nou-născut. În vremea aceea nu existau cursuri, sau cine-știe ce întâlniri din care să înveți. A trebuit să mă descurc cum am putut. Uneori eram disperată.
Oboseala era uriașă și nesiguranța dacă fac bine sau rău.
Copilul cred că simțea nesiguranța mea și se agita și mai tare...
Vă dați seama ce a ieșit!
Astăzi îmi vine să râd când mă gândesc la mine cea de atunci.
Acum îmi explic de ce aveam acele trăiri. Cumva ele nu erau numai ale mele, ci duceam trăirile mele cu ale copilului meu, iar nesiguranța mea dubla starea de teamă a amândurora, atât de tare că nu mai știam cum să procedez ca să-l opresc din plâns. Aveam impresia că era o mașină urlătoare!!!
Apoi, am învățat.
Cu cât eram mai calmă totul se desfășura în liniște. Era tot mai bine. Indiferent ce se întâmpla eram calmă. Totul se putea rezolva.
Vedeți cred că mama învață singură. La început face asta din instinct, apoi învață în rând cu copilul cum să se descurce în situații limite.
Poate părea hilar, dar la al doilea copil deja te calmezi știi ce să faci și totul e mult mai ușor. Începe să-ți placă cu adevărat.
Cum să vă explic senzația...
E ca atunci când începi un serviciu nou și te duci timorat dimineața. Tensiunea durează până vezi colegii, șeful și ce vei face, apoi te liniștești și îți vezi de treabă.
E o eliberare...
Așa și cu cei mici când reușești să gestionezi teama ta, ajungi să stăpânești teama lui!
Și te eliberezi de frica de a fi părinte și iubești cu toată ființa acea mogâldeață care a aterizat în viața ta.
Frica...
Frica e de mai multe feluri.
Frica de viață,
Frica de eșec în dragoste,
frica de relație,
frica de durere
frica de oameni,
frica de a vorbi în fața celorlalți...și câte și mai câte!
Întrebarea mea astăzi este: putem trece de sentimentul acesta al fricii? Dacă da, cum?
Prin echilibru, prin autoanaliză, prin voință.
Răspunsuri care astăzi mi se par atât de simple, dar care de-a lungul timpului m-au încercat profund.
Cred că frica vine din necunoaștere, din slaba pregătire în fața încercărilor și din lipsa încrederii.
În zilele noastre foarte multă lume ne vorbește despre întărirea încrederii la copil...
Da. Sunt de acord cu asta, dar...
Există un mare DAR!!!
Încrederea aceasta trebuie să vină de acasă, din familie. Nu de la școală, nu de la profesori.
De acasă.
Copilul trebuie să simtă iubirea părinților și să se umple de iubire.
Să simtă echilibrul casei ca să fie el însuși echilibrat.
Să simtă înțelegerea ca să fie el la rândul lui înțelegător cu cei din jurul lui.
Și câte și mai câte...
Mă opresc pentru că am plecat de la o temă care mi-a venit așa deodată în minte și am ajuns la lucruri care mă întristează și mai mult.
De ce? șoptiți voi, ridicând așa dintr-o sprânceană.
Pentru că rar mai găsești o astfel de familie care să ofere iubire, care să împartă bunătate, care să demostreze că există respect între soți, care să-și educe copii așa cum ar trebui.
Suntem tot mai egoiști în a căuta propria fericire neținând seama de cel de lângă noi.
Avem impresia că dacă avem bani rezolvăm tot, dar uităm un lucru important:
Banii nu cumpără iubirea care trebuie să o dăm copiilor noștri!
Pentru voi,
Eu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu