Muncim zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.
Uităm de noi în desișul problemelor zilnice.
Nu avem timp nici să respirăm gândurile noastre intime.
Suntem prizonieri în viața cotidiană.
Uităm să deschidem ochii și să ne bucurăm de ceea ce este în jurul nostru.
Uităm să deschidem ochii sufletului și să lăsăm liniștea să-și facă culcuș.
Uităm de noi.
Uităm de persoana noastră în grija obsesivă față de cei din jurul nostru.
Avem impresia că toți depind de noi, că nu pot trăi fără noi, că nu se pot descurca fără mâncarea care o tot facem și dispare așa ca printr-o minune, de hainele care trebuie "livrate" fără nici o dungă, de lucrurile aranjate la centimetru în casă.
Dar câtă nevoie au de noi?
Nu au.
Vă spun eu din experiență.
Pot face și ei cel puțin 70% din aceste lucruri, dar e așa de comod dacă cineva face în locul lor.
Pot face și ei un efort pentru cea care merge la muncă și vine acasă și face iarăși muncă neplătită cu un gram de dragoste sau recunoștință.
O să-mi spuneți că sunt rea. Dar nu sunt.
Sunt corectă.
Compromisurile ne mănâncă liniștea, ne lasă un fir de durere în suflet. Un fir care în ani devine o frângâie. Iar dacă nu ești atentă ajungi să nu mai discerni compromisul de realitate.
Am citit ieri un articol despre durerea copiilor într-o relație în care nu există iubire. Spunea acolo că drama copiilor este mai mare într-o familie în care părinții se ceartă, decât dacă cei doi părinți "responsabili" divorțează. ( despre părinți responsabili vă vorbesc eu într-o zi în care am putere, că trebuie!!!)
Ce să spun?
Durerea e oricum.
Copilul trăiește o dramă în momentul în care nu simte iubire între părinții lui.
Copilul suferă mai mult decât adulții care acum se certă și apoi mai târziu își rezolvă problema în dormitor.
Copilul rămâne cu frica aceea în suflet că o să-și piardă părinții, că nu mai are nici o stabilitate, nu mai are confortul...
În timp frica aceasta devine atât de mare încât copilul începe să se răzbune pe părintele care-și dă cel mai mult silința, cel care este mai vulnerabil, cel care duce greul căsniciei...
Ați ghicit, mama!
Copilul e egoist prin fire.
E crud.
E sincer.
E de o sinceritate crudă.
Îți spune în față tot ce-l doare fără menajamente.
Îți rupe sufletul și nici măcar nu poți reacționa.
Ți se pare cumplit de nedrept.
Dar el așa vede, nu o face din răutate, ci așa vede viața în momentul acela.
Cu mai multă claritate decât o vezi tu.
Este foarte greu să-ți dai seama în acel moment că nu zice cu răutate, ci dorește doar să-i dai atenție mai mare, dorește să te țină lângă el, să nu iasă din confortul vieții de zi cu zi.
Dar în același timp preferă să fie alături de cel care este mai "puternic" dintre părinți, ca să câștige.
Vă aduceți aminte de perioada în care erați la școală?
Stăteați alături de cel mai slab din clasă?
Nu. Normal. Să luați și voi bătaie, sau să auziți cuvinte jignitoare, când puteați să stați liniștit?
Cam așa e și în familie.
Când părinții intră într-un război al nerviilor, copilul încearcă să nu supere pe cel pe care-l vede mai puternic și își revarsă necazul asupra celui care poate duce.
Copilul e copil.
Poate fi manevrat cum vrea de cel care are puterea de a-l convinge...
Doar că în timp totul se întoarce.
Copilul devine matur. Iubește. E trădat. Suferă. Învață din suferință.
Iubește iarăși.
E trădat.
Învață din trădare și începe să vadă realitatea cu ochii unui om matur.
Să înțeleagă mai bine ceea ce s-a întâmplat între părinții lui. Să-i îmbrățișeze mai des, sau...
În cele mai multe cazuri să spună:
"De ce ai stat? Te-am pus eu?"
"De ce ai suportat? Ți-a spus eu să faci asta?"
Vedeți?
Compromisurile sunt necesare uneori, că altfel ne scoatem ochii, dar să te ascunzi în spatele compromisurilor, să ierți și să mergi mai departe...îți face viața un chin.
În final nimeni și nimic nu te răsplătește pentru viața irosită și sufletul frânt.
Ne educăm copii pentru viață, dar uităm să le spunem că viața e nedreaptă, că nimic nu ca în romane, că nu există liniște decât atunci când ești stăpân pe viața ta și nu depinzi de nimeni și de nimic.
Când poți, îți permiți să nu mai faci atâtea compromisuri care să-ți sfâșâie sufletul în părticele infinte.
Vedeți voi, asta înseamnă EDUCAȚIE!!!
Educația ne aduce libertate.
Libertate financiară.
Libertate în gândire.
Libertatea de a lua decizii.
Libertatea de a spun: NU.
Libertatea de a nu mai face compromisuri.
Și iată cum am vrut să scriu despre orașul de care m-am îndrăgostit în vara aceasta și cuvintele și-au făcut de cap și a ieșit altceva!(asta pentru că în ultimul timp nu mi-am făcut timp de pasiunea mea!!!)
Sau...
Poate pentru că suntem în perioada în care s-au terminat evaluarea națională și bacalaureatul și toți își dau cu părerea despre starea învățământului. Asta mă scoate din sărite!!!!
Spun de ani de zile același lucru: lăsați copii să fie copii, lăsați copii să fie creativi, descoperiți talentele și dați-le voie să viseze că vor ajunge pictori, cântăreți, doctori veterinari, șoferi...sau ce idei trăsnite au. Nu mai râdeți de ei, nu-i mai jigniți cu neîncrederea voastră.
Nu mai faceți experimente pe ei.
Nu mai cereți de la ei numai note, cereți cunoștințe.
Și dacă vreți cu adevărat performanță faceți clasa de 10-12 elevi și aduceți consilier școlar în fiecare școală, care să-i evalueze pe fiecare în parte, care să-i vadă nemulțumirile și problemele care există în familie, care să știe cum să procedeze. Consilier școlar care să predea la clasă și care să reușească să-i determine să aleagă corect dacă sunt pentru meserie sau studiu!
Și cel mai important...consilier școlar pentru părinți.
Părintele trebuie să înțeleagă cât știe cu adevărat copilul și ce poate face în viață, care este meseria care i se potrivește ca să fie fericit.
Părinții nu pot trăi în locul copiilor.
Și...
Să nu uite părinții că familia e leagănul educației, că iubirea care există între ei, în casă, se revarsă și asupra copiilor! Iar dacă nu e...
Pentru voi,
T. A.
P.S. O imagine care mi-e foarte dragă.
Toate fotografiile pe care le fac încerc să nu le prelucrez. Îmi place "să prind lumina" singură!
Uităm de noi în desișul problemelor zilnice.
Nu avem timp nici să respirăm gândurile noastre intime.
Suntem prizonieri în viața cotidiană.
Uităm să deschidem ochii și să ne bucurăm de ceea ce este în jurul nostru.
Uităm să deschidem ochii sufletului și să lăsăm liniștea să-și facă culcuș.
Uităm de noi.
Uităm de persoana noastră în grija obsesivă față de cei din jurul nostru.
Avem impresia că toți depind de noi, că nu pot trăi fără noi, că nu se pot descurca fără mâncarea care o tot facem și dispare așa ca printr-o minune, de hainele care trebuie "livrate" fără nici o dungă, de lucrurile aranjate la centimetru în casă.
Dar câtă nevoie au de noi?
Nu au.
Vă spun eu din experiență.
Pot face și ei cel puțin 70% din aceste lucruri, dar e așa de comod dacă cineva face în locul lor.
Pot face și ei un efort pentru cea care merge la muncă și vine acasă și face iarăși muncă neplătită cu un gram de dragoste sau recunoștință.
O să-mi spuneți că sunt rea. Dar nu sunt.
Sunt corectă.
Compromisurile ne mănâncă liniștea, ne lasă un fir de durere în suflet. Un fir care în ani devine o frângâie. Iar dacă nu ești atentă ajungi să nu mai discerni compromisul de realitate.
Am citit ieri un articol despre durerea copiilor într-o relație în care nu există iubire. Spunea acolo că drama copiilor este mai mare într-o familie în care părinții se ceartă, decât dacă cei doi părinți "responsabili" divorțează. ( despre părinți responsabili vă vorbesc eu într-o zi în care am putere, că trebuie!!!)
Ce să spun?
Durerea e oricum.
Copilul trăiește o dramă în momentul în care nu simte iubire între părinții lui.
Copilul suferă mai mult decât adulții care acum se certă și apoi mai târziu își rezolvă problema în dormitor.
Copilul rămâne cu frica aceea în suflet că o să-și piardă părinții, că nu mai are nici o stabilitate, nu mai are confortul...
În timp frica aceasta devine atât de mare încât copilul începe să se răzbune pe părintele care-și dă cel mai mult silința, cel care este mai vulnerabil, cel care duce greul căsniciei...
Ați ghicit, mama!
Copilul e egoist prin fire.
E crud.
E sincer.
E de o sinceritate crudă.
Îți spune în față tot ce-l doare fără menajamente.
Îți rupe sufletul și nici măcar nu poți reacționa.
Ți se pare cumplit de nedrept.
Dar el așa vede, nu o face din răutate, ci așa vede viața în momentul acela.
Cu mai multă claritate decât o vezi tu.
Este foarte greu să-ți dai seama în acel moment că nu zice cu răutate, ci dorește doar să-i dai atenție mai mare, dorește să te țină lângă el, să nu iasă din confortul vieții de zi cu zi.
Dar în același timp preferă să fie alături de cel care este mai "puternic" dintre părinți, ca să câștige.
Vă aduceți aminte de perioada în care erați la școală?
Stăteați alături de cel mai slab din clasă?
Nu. Normal. Să luați și voi bătaie, sau să auziți cuvinte jignitoare, când puteați să stați liniștit?
Cam așa e și în familie.
Când părinții intră într-un război al nerviilor, copilul încearcă să nu supere pe cel pe care-l vede mai puternic și își revarsă necazul asupra celui care poate duce.
Copilul e copil.
Poate fi manevrat cum vrea de cel care are puterea de a-l convinge...
Doar că în timp totul se întoarce.
Copilul devine matur. Iubește. E trădat. Suferă. Învață din suferință.
Iubește iarăși.
E trădat.
Învață din trădare și începe să vadă realitatea cu ochii unui om matur.
Să înțeleagă mai bine ceea ce s-a întâmplat între părinții lui. Să-i îmbrățișeze mai des, sau...
În cele mai multe cazuri să spună:
"De ce ai stat? Te-am pus eu?"
"De ce ai suportat? Ți-a spus eu să faci asta?"
Vedeți?
Compromisurile sunt necesare uneori, că altfel ne scoatem ochii, dar să te ascunzi în spatele compromisurilor, să ierți și să mergi mai departe...îți face viața un chin.
În final nimeni și nimic nu te răsplătește pentru viața irosită și sufletul frânt.
Ne educăm copii pentru viață, dar uităm să le spunem că viața e nedreaptă, că nimic nu ca în romane, că nu există liniște decât atunci când ești stăpân pe viața ta și nu depinzi de nimeni și de nimic.
Când poți, îți permiți să nu mai faci atâtea compromisuri care să-ți sfâșâie sufletul în părticele infinte.
Vedeți voi, asta înseamnă EDUCAȚIE!!!
Educația ne aduce libertate.
Libertate financiară.
Libertate în gândire.
Libertatea de a lua decizii.
Libertatea de a spun: NU.
Libertatea de a nu mai face compromisuri.
Și iată cum am vrut să scriu despre orașul de care m-am îndrăgostit în vara aceasta și cuvintele și-au făcut de cap și a ieșit altceva!(asta pentru că în ultimul timp nu mi-am făcut timp de pasiunea mea!!!)
Sau...
Poate pentru că suntem în perioada în care s-au terminat evaluarea națională și bacalaureatul și toți își dau cu părerea despre starea învățământului. Asta mă scoate din sărite!!!!
Spun de ani de zile același lucru: lăsați copii să fie copii, lăsați copii să fie creativi, descoperiți talentele și dați-le voie să viseze că vor ajunge pictori, cântăreți, doctori veterinari, șoferi...sau ce idei trăsnite au. Nu mai râdeți de ei, nu-i mai jigniți cu neîncrederea voastră.
Nu mai faceți experimente pe ei.
Nu mai cereți de la ei numai note, cereți cunoștințe.
Și dacă vreți cu adevărat performanță faceți clasa de 10-12 elevi și aduceți consilier școlar în fiecare școală, care să-i evalueze pe fiecare în parte, care să-i vadă nemulțumirile și problemele care există în familie, care să știe cum să procedeze. Consilier școlar care să predea la clasă și care să reușească să-i determine să aleagă corect dacă sunt pentru meserie sau studiu!
Și cel mai important...consilier școlar pentru părinți.
Părintele trebuie să înțeleagă cât știe cu adevărat copilul și ce poate face în viață, care este meseria care i se potrivește ca să fie fericit.
Părinții nu pot trăi în locul copiilor.
Și...
Să nu uite părinții că familia e leagănul educației, că iubirea care există între ei, în casă, se revarsă și asupra copiilor! Iar dacă nu e...
Pentru voi,
T. A.
P.S. O imagine care mi-e foarte dragă.
Toate fotografiile pe care le fac încerc să nu le prelucrez. Îmi place "să prind lumina" singură!
Comentarii
Trimiteți un comentariu