Înțelepciunea...cireșelor

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu multă tristețe...
Viața e ciudată.

Nimic nu e corect în viața aceasta. Câștigă cel care are mai mult tupeu, cel care știe să mintă cu o sinceritate care-ți întoarce stomacul pe dos, cel care dă din coate și îi împinge pe ceilalți în prăpastie, cei care calcă totul în picioare, sau pe toți în picioare fără nici o remușcare cât de mică.
Asta e viața, asta e dreptatea...
Corect?
E cel prost!
Cel care crede cu tărie că în țara aceasta, atât de dragă, s-ar putea să se mai schimbe ceva în bine.
Că judecata e dreaptă, că oamenii au caracter, că există onoare, că există bunătate, că suntem aici...
Aici!
Aici unde strămoșii noștri erau ospitalieri, erau omenoși, erau altfel.
Da, e drept, și ei se certau pentru o brazdă de pământ. Vă aduceți aminte cu toții de Ion! Dar brazda aceea revenea celui care avea dreptate! Asta e diferența.
Astăzi?
Minciuna e ca bună ziua!

Nu mă doare atât nedreptatea, cât trădarea.
Asta doare a naibii de tare.
Curios e că toți cei care mă cunosc uită că văd minciuna. Văd semnele, văd când o dau cotită!!
Nu le zic nimic, pentru că nu pot. Dar știu.
Știu că mint, că vor să mă prostească și asta, dragii mei, doare.
Atunci știu că din inima mea s-a mai șters un nume...Of!

Mi-aduc aminte ceva haios.
Ceva care m-a distrat acum mulți ani când am auzit și cumva mi-a rămas într-un colț al inimii.
O poveste...
O poveste despre felul în care ne facem o impresie despre unii oameni așa fără să judecăm prea mult.
O poveste despre felul în care putem să-i facem pe ceilalți să vadă în noi, numai ceea ce dorim noi.
O poveste care m-a făcut să râd.
Da, da...știu!
Să o povestesc.
Vă spun însă că pentru voi poate părea o prostie. Vă avertizez. ( râd din toată inima. Cum încep să scriu, îmi revin! )

Aveam o mătușă bătrână de la țară, care așa cum era obiceiul în vremuri trecute mergea la piață să vândă una, alta. Vă rog să vă imaginați o femeie de vrei 50 de ani, de la țară. O femeie frumoasă, în straie populare, că așa umblau mătușile în vremea aceea. Cu părul prins frumos în plete sub o năframă specifică zonei, cu ochii verzi în care firișoare de chihlimbar se jucau. Cu sprâncene negre arcuite...cu sănătatea în obraji.
Cum să vă zic...o femeie adevărată! ( despre expresia asta o să vă mai zic eu o poveste când am timp, că o să vă distrați!!!)
Dar să-mi spun povestea...
Mătușa mea a urcat în tren, țanțoșă, cu două coșuri pline de cireșe.
Ați ghicit! Mergea să le vândă.
Nu era singură și alte femei/bărbați erau la fel în trenul acela personal, care fie vorba între noi cred că mai există și astăzi!
Dar...
Când a ajuns în tren totul s-a schimbat!
Ce credeți că făcea această simpatică mătușă?
Vă spun eu!
Își întorcea năframa ( batic pentru cei care nu știți!) pe o ureche, când venea controlorul la ea s-o întrebe se făcea că nu aude...Și tot îl întreba ce vrea! Până o lăsa în plata ei, că nu prea e sănătoasă la cap!!!! Și începea mătușa să-i întrebe pe călători dacă nu vor cireșe!
Nu știu, poate de milă, poate doar că voiau cireșe, dar oamenii cumpărau de la ea.
Când ajungea în gară, ea cobora cu coșurile goale.
Da, da...știu. Nu ați râs.
Păi ia imaginați-vă vă rog cum cobora din tren.
Și privirea călătorilor, când o vedeau pe peron cum își îndrepta năframa pe plete-i negre și ținuta normal, că de, venise la oraș!!! Cum își săruta copii care-o așteptau în gară și cum le răspundea amuzată că mai are câteva cireșe puse deoparte pentru nepoți!!!
Cum femeia din tren, cea care părea ruptă de realitate, vorbea atât de înțelept și mergea atât de țanțoșă prin orașul cel mare, mândră că a ajuns la copii și are timp pentru ei!
Copii se uitau cu admirație la femeia aceasta atât de frumoasă cu mâinile atât de muncite...
- Iară? șopteau ei spre Mamă.
- Aveam timp eu de voi dacă nu...? râdea ea.
Copii se aplecau și-i sărutau palmele muncite și plecau împreună ascultându-i poveștile din sat: despre popa din sat, despre Ion al Găleștilor...

De ce-mi aduc aminte cu plăcere de această poveste?
De ce râd de fiecare dată?
Pentru că omul de la țară avea o înțelepciune a lui. O înțelepciune, simplă.
Cam așa: Se dădea prost ca să-și atingă scopul. Era modul de a-i lăsa pe cei din jur să judece, să creadă, să se creadă mai înțelepți, mai cunoscători. Dar de fapt...nu știau nimic!
Vă aduceți aminte de expresia aceasta?
Din Urzeala Tronurilor: Nu știi nimic! ( iubita aceea sălbatică, roșcata, când i-a spus lui John)
Cam așa și noi, orășenii, nu știm nimic!
În simplitate găsești cea mai mare înțelepciune.

Ce vreau eu să spun este că de multe ori judecăm omul pe care-l vedem în fața noastră. Avem impresia că e prost, că nu pricepe nimic, că e cam așa: prostul/proasta pământului!
Doar că...s-ar putea să avem o surpriză.
Dacă omul tace, nu înseamnă că e prost. Poate că te lasă pe tine să te crezi deștept!
Dacă omul nu e sfătos, nu înseamnă că e prost! Poate că te lasă să-ți desfășori prostia!
Dacă te privește doar...Poate vrea doar să te cântărească din priviri cât valorezi! Un gram...sau, nu!

De ce îmi place povestea aceasta?
Pentru că poți observa mult mai bine pe cei din jur când nu ești în centrul atenției. Poți să-i vezi cum sunt ei cu adevărat.
Din păcate pentru mine, am încercat să îndrept prostia unora, să-i învăț, să le arăt unde greșesc, să îi îndrum...Muncă în zadar! Cam așa: Dă-i prostului șansa de a-și arăta prostia, că nu mai scapă de ea!
Mda...

Uneori mi-e dor de viața de la țară, așa cum am cunoscut-o eu, frumoasă!
Mi-e dor de bătrânii și bătrânele care stăteau la poartă mâncând mere și spunând povești.
Mi-e dor de ciurul acela mare în care se făceu floricele. ( pop-corn pentru cei care nu știți)
Mi-e dor de mirosul fânului și de căruța plină de fân.
Mi-e dor de copilărie.
De mirosul de fericire.
De florile de câmp.
De liniștea pământului.
De sinceritatea oamenilor.

Trăim într-o lume în care valorile s-au răsturnat.
Binele nu mai e bine.
Omenia nu mai e omenie.
Curajul nu mai e curaj.
Iubirea nu mai e iubire.
Da...
iubirea, bat-o vina!

Mă-ntreb uneori cum putem iubi fără limite?
Cum putem face greșeli după greșeli fără să ținem cont de persoana noastră?
Cum facem sacrificii pentru copii fără să spunem ceea ce ne dorim cu adevărat?

Cum poate minți cu zâmbetul pe buze la fiecare întrebare?
Cum a reușit să distrugă sufletul pas cu pas, clipă cu clipă?
Întrebări care nu-și au rostul, dar care revin obsesiv...

Am ajuns la concluzia că nu putem judeca pe nimeni pentru felul în care-și duce viața. Pentru compromisurile pe care le face, pentru durerea pe care o are în suflet.
Fiecare-și știe necazul și bucuriile, tristețile și veselia.

Ciudat e cât de deștepți se cred unii care mi-au spus așa de senin:
Tu ești de vină! 
sau și mai grav:
Nu ți-ai educat bine copilul!
Am privit astfel de persoane în față, în ochi.
Nu le-am spus nimic.
M-am făcut că nu pricep. Aveam cumva, ca să înțelegeți, năframa pe o ureche!
Dar...
M-am uitat cu milă în fiecare zi la ei...
Și le-am spus în gândul meu:
Nu știți nimic!

Pentru voi,
         T. A.
P.S. Imaginile sunt făcute de mine, cu simpaticul meu telefon. Unele așa din mers. Prin geamul mașinii. Fiecare e spectaculoasă în felul ei. Prima însă e superbă pentru că e făcută din mașină.
Sunt grozavă!