Tristețe. Furie. Revoltă

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe nemărginită.
Suntem toți în stare de șoc după ceea ce s-a întâmplat la Caracal.
Mie personal mi-au dispărut cuvintele.
Cum să exprim ce simt în cuvinte? Cum să acceptăm ideea că nu suntem protejați? Cum?
Cum să mă învăț cu ideea că trebuie să-mi educ copii să nu aibă încredere în nimeni și nimic? Să nu aștepte ajutor de la nimeni, ci să facă tot ce știu ei pentru a se salva.
Dar...cum să-i învăț să se salveze?

Mi-e groază de gândurile mele, mi-e groază de durerea, de frustrarea acelor părinți, de furia nedreptății pe care-o au în inima lor. Care e așa de justificată.
M-am uitat puțin la emisiunile TV și sincer nu am mai putut.
Sunt un om simplu și îmi dau seama că totul e greșit.
E viața unui OM!
Un copil...
Un copil care a cerut ajutorul...
Cum să nu acționezi?
Toate filmele care prezintă cazuri de acest gen spun clar că primele 24 de ore sunt cruciale, că trebuie făcut totul. Și? Și?
Că suntem în România?
Nu are sens. Sunt convinsă că toți știu cât de important să intervii cât mai repede.
Și atunci? De ce?
...............
...............
...............
Revoltă, pur și simplu, revoltă.
Sufletul meu clocotește pentru că se poate și nu se vrea în țara aceasta.
Faceți legi nu vă jucați cu viața copiilor noștri!
Faceți legi să ne putem apăra de cei care ne fac rău.
Faceți legi să putem câștiga dacă avem dreptate, nu să primim culpă comună deși e clar că nu e vina noastră. Și judecătorul să ridice din umeri că nu are cum să te ajute chiar dacă ai dreptate, că nu ai cum să dovedești că te-a amenițat că...erai numai tu cu el.
Faceți legi dure pentru cei care atentează la viața cuiva și mai ales la viața copiilor. Nu-i lăsați să scape, nu le mai dați drumul din închisori.
.......................
......................
Mi-e greu să-mi reprim revolta, pentru că sunt revoltată pe sistem.
Mi-e greu să mă gândesc la fetele acelea frumoase, două, trei...
Mi-e greu să concep că se poate întâmpla, deși am citit de asta de ani de zile, dar cred că niciodată nu am vrut să văd adevărul. Acum pur și simplu e adevărul gol-goluț și asta mă revoltă pe mine și pe ceilalți. Iar faptul că a sunat la 112 și nu au ajutat-o asta mă cutremură.

Mă întreb obsesiv: Cum să-i educ? Cum să-i învăț, ce să facă?
Pentru că sunt părinte și am nevoie să-i strâng în brațe, să le simt mirosul, să le văd zâmbetul și să-i îmbrățișez. Am nevoie să mă simt protejată eu și copii în această țară, să nu se uite judecătorul cu milă la mine și să spună că nu am nici o vină, dar nu pot demonstra că celălalt are...pentru că legile îl protejează.
Am nevoie să știu că există cineva care mă poate ajuta atunci când cer ajutorul.
Am nevoie să trăiesc fără frică!
...................
..................
Nu știu ce trebuie schimbat,
nu știu dacă trebuie să ies în stradă, nu știu dacă trebuie referendum, nu știu dacă trebuie presiune,
.......
DAR  ȘTIU
că ies în stradă dacă e nevoie de asta,
că merg să pun ștampilă dacă e nevoie,
că nu o să trec indiferentă pe stradă pe lângă cei care au nevoie de ajutor,
că o să vorbesc și o să-mi spun punctul de vedere indiferent pe cine supăr, dacă așa mi se pare corect,
că voi face totul pentru copii mei până la sfârșitul vieții mele.
....................
.......................
Revoltă, furie, tristețe asta e în sufletul meu.


Pentru voi,
            T.A.