Treceți la conținutul principal

Uităm să fim oameni

Uităm să ne bucurăm.
Uităm să zâmbim.
Uităm să fim fericiti.
Uităm să fim oameni!

Nimeni nu ne oprește ca la finalul unei zile să râdem, așa din tot sufletul.  Să spunem o glumă, un banc, ceva super haios, care să ne facă să râdem din toată inima, cu lacrimi.
Oricât de mult ne dorim să înlocuim relațiile sociale cu tehnologia, nu putem.
Una e să ai în fața ta pe cineva care povestește, alta când vezi ceva, sau citești o glumă.

A petrece timp de calitate lângă cel drag e poate cel mai important lucru pentru o relație. Dacă reușești să râzi în hohote la glumele lui, sau a ei atunci ai o relație sănătoasă.

Mi-aduc aminte cu deosebită plăcere de o prietenă bună care la orice oră avea să ne spună câte o glumă.  Toate le știa de la soțul ei. Și o admiram pentru asta, pentru felul în care reușeau să treacă prin greutățile vieții împreună, cu momente bune, sau mai puțin bune, dar cu câte o glumă în fiecare zi, seara, la ceaiul de la final de "program"!

Fericirea se transmite. O știu și eu,  o știți și voi... E greu însă să o prinzi în sufletul tău, să o coși cu fire invizibile și să nu îi mai dai drumul.
Fericirea se transmite copiilor.
E așa de ușor de dat mai departe.
Câți dintre noi își mai fac timp pentru a transmite fericirea?
Să vezi ochii aceia care zâmbesc,  să vezi fața plină de lumină a partenerului care te luminează și pe tine,  a copilului care te și umple de mândrie.
Lucruri mărețe ar spune unii.
Lucruri fără rost ar spune cei mai mulți.  Ce mai avem timp? Trebuie sa privim la tv, tableta, telefon...bla, bla.

Viața m-a învățat că e important să fii fericit. Pentru a da mai departe.
Așa ca...
Astăzi nu mi-am prins flori în păr, dar vă zâmbesc cu ochii și vă îndemn:
Transmiteți fericirea voastră copiilor, partenerilor de viață, celor din jur și o să vedeți o schimbare majoră în relațiile pe care le aveți.


Pentru voi,
Cu fericire,
Multăăă
          T.A.🙂

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un m...

Doar...supărare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mai am puțin și ... Fără cuvinte. Cei care urmăriți relatările mele știți deja că doar când sunt supărată nu mai am cuvinte. Și chiar sunt. Păi încerc de 2 luni să mă educ, să fiu calmă, calmă să accept tot ce ni se zice, deși mintea mea logică îmi spune că nu e chiar așa. Încerc să dau speranță celor din jur, să-mi educ răbdarea... Măi, dar până când? Aștept soluții. Aștept decizii concrete, nu abureli. Și da, am așteptări, așa ca un simplu cetățean al țării acesteia. De ce să nu am? Muncesc AICI. Cotizez AICI. Fac voluntariat AICI. Imi cresc copii AICI. Și nu pot să am așteptări? Vreau să văd ceva concret, nu povești, nu certuri. Nu mă interesează certurile lor și acuzațiile, mă interesează faptul că stau de 2 luni în casă ca să nu pun presiune pe sistemul medical. Serios? Dar de ce? Sistemul medical de ce să nu mă vindece? Ha? De ce să nu primesc tratament dacă am nevoie? Sau alții? Nu am nimic cu oamenii care pleacă- vin. Dar ei...