Povestiri

Aya

"Furie oarbă. Oricâte călătorii, oricât de mult încerc să uit, nimic  nu șterge durerea.
E un vulcan.
Clocotește.
Distruge totul în cale".

Aya privește îngândurată pe geamul murdar al bătrânului tren, care scârțâie din toate încheieturile când oprește în gară.
Trebuie să coboare,  dar sufletește nu este pregătită. Nu o să fie niciodată.
E acasă, dar nu mai e acasă
E în locul care i-a fost drag, dar care i-a adus tristețe și durere.

Se ridică.
Coboară.
Respiră.
Oamenii se perindă pe lângă ea, dar nu poate să-și miște picioarele.

Aerul.
Aerul o sufocă.
E atât de familiar, dureros de...
Destinul, își șoptește în minte. Trebuie, cugetă. E musai, zâmbește cu lacrimi în ochi. Călătoriile s-au terminat. Amintirile au revenit în forță, au spart barierele sufletului, l-au pustiit, l-au măturat asemeni unui uragan și au lăsat totul vraiște.

Mamă!
Aya deschide ochii și privește spre ochii aceia senini și așa de dragi. Sufletul se sfarmă în mii și mii de părți și apoi se strânge într-o inimă care se zbate între durere, fericire, tristețe și speranța.

Mamă!
Cum să poată duce povara?
Cum să reușească să ierte?
Bătaia inimii îi pulsează in minte, sufletul se strânge în durere și lacrimi fierbinți străbat obrajii palizi.

Mamă!
Două brațe puternice.
O îmbrățișare.
O simțire.
O iubire de-o viață.

Un gând.
Un loc.
O viață.

O speranță.
Mama.

Pentru voi,
   puțin după mult timp
   Din: Aya.
              T.A.