Gând

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi, cu tristețe. De ce? Nu știu. E o tristețe dincolo de rațiune. E o simțire. E ceva ce nu pot exprima în cuvinte.
Păi? spuneti voi ridicând din sprâncene.
Nu știu.
Chiar dacă sunt tristă am nevoie să scriu. Am nevoie de cuvinte să îmi limpezesc gândurile.

Mă gândeam astăzi că mi-e dor să citesc. Am cartea pregătită, dar nu am timp.
Timpul...
Zboară.
Vreau să ajung la concert, sau la teatru. Dar când?
Mda.
Poate.

Uneori nu problemele noastre ne încarcă sufletul, ci necazurile celor din jur.
Cât de greu.
Cândva, demult, cineva neimportant, mi-a reproșat că nu pot să rezolv totul. Și acum îmi amintesc privirea mea din acel moment. Îmi venea să-i trag un pumn în ochi. Din păcate nu am făcut-o,  dar zău că merita.
Nu putem rezolva totul, dar nu înseamna că nu încercăm măcar ceva.

Cel mai tulburător este momentul în care aflăm că un copil este bolnav. Atunci parcă totul se prăbușește în tine, lângă tine. Ai vrea să schimbi ceva, dar știi că nu poți și că viața este iarăși nedreaptă. Of.
Drame.
Durere.
Părinți îndurerați, care aleg să plece din țară pentru că în altă parte copilul are o șansă să încerce să ducă o viața cât mai aproape de normal.
De ce în țara noastră nu se poate?
De ce nu ajutăm copii care au nevoie?
De ce nu punem preț pe educație, pe viitorul țării?
De ce facem experiențe pe copii și aceștia ajung să nu își mai dorească să vină la școală?

Nefericirea se transmite.
Poate acesta este motivul tristeții mele.
Cine știe.
Poate da, poate nu.

Pentru voi,
      T.A.🤔