Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate.
Fiecare clipă trebuie trăită. Simțită.
Nu contează dacă ești supărat sau bucuros, ci doar să vezi la finalul zilei că nu a trecut timpul pe lângă tine. Să-ți faci o analiză sinceră a tuturor momentelor din ziua respectivă și să-ți spui: e ok, astăzi nu am trăit degeaba. Astăzi a fost o zi minunată.
Privesc în jurul meu cu îngrijorare.
Oamenii nu mai au timp de a privi, de a glumi și de a se uita unul în ochii celuilalt.
Suntem parcă într-un iureș nebun și uităm să râdem.
Nu numai voi, ci și eu. Îmi propun să zâmbesc și să văd numai ce este frumos și bine, dar deseori acest lucru nu se întâmplă. Din diverse motive. Nici nu mai contează care. Dacă le enumăr caut justificări și nu vreau asta.
Am ascultat zilele trecute o melodie superbă care se numește, dacă nu mă înșel cumva, Lumina.
Versurile mi-au plăcut foarte mult: Nu ne naștem bătrâni...
Și m-am gândit la bătânețe.
Nu ne naștem bătrâni, dar ne simțim bătrâni, deși suntem tineri.
Pe umerii noști purtăm poveri. Greu de dus, greu de îndurat.
Cine sunt cei care ni le așează?
Cei din jurul nostru?
Noi?
Faptele noastre?
Purtăm zi de zi greutatea faptelor noastre pe umeri.
Cum reușim să nu mai simțim greutatea, când suntem la pământ?
Cum putem să ne ridicăm și să schimbăm ceea ce simțim?
Suntem bătrâni. Obosiți în lupta noastră cu noi, cu semenii, cu societatea în care trăim.
Speranța? Spun unii: moare ultima. Spun eu: o avem încrustată în suflet, nu moare niciodată.
Mă uitam la cel care cântă această melodie...și nu am văzut nici măcar puțină bătrânețe, deși anii i-au așternut frumusețea pe plete.
Starea de spirit!!!! Bucuria de a cânta, de a transmite și respectul față de public. Asta am văzut.
Într-un cuvânt: tinerețe.
Nu, nu ne naștem bătrâni, dar ne lăsăm în voia sorții și prin spiritul nostru devenim bătrâni.
Suntem coleșiți de greutăți, boli, probleme la serviciu, probleme acasă...
Uităm de noi, de plăcerea de a zâmbi sau a râde așa, pur și simplu.
Ca un prost! o să ziceți voi râzând în hohote. (expresia: zâmbești ca un prost.)
Da, chiar așa. Copilărește de fapt.
Nu suntem copii, îmi răspundeți voi.
Nu, nu suntem.
Suntem ceea ce vrem să fim.
Suntem ceea ce vrem să dăm mai departe.
Citeam undeva zilele trecute ceva frumos.
"Dacă esti înconjurat de oameni cu o energie negativă,
fii tu atât de pozitiv încât să-i faci pe ei să se depărteze de tine".
Mi-am dat seama cât adevăr e în aceste cuvinte.
De ce să mă încarc de poveri când pur și simplu pot să le așez într-o parte și alta și să merg pe drumul meu. Drept înainte. Să râd, dacă vreau. Să plâng când simt. Să dansez până nu mai pot sta pe tocuri...
Nu, nu ne naștem bătrâni...
Suntem tineri atât timp cât sufletul nostru e tânăr.
Pentru voi,
T. A.
Fiecare clipă trebuie trăită. Simțită.
Nu contează dacă ești supărat sau bucuros, ci doar să vezi la finalul zilei că nu a trecut timpul pe lângă tine. Să-ți faci o analiză sinceră a tuturor momentelor din ziua respectivă și să-ți spui: e ok, astăzi nu am trăit degeaba. Astăzi a fost o zi minunată.
Privesc în jurul meu cu îngrijorare.
Oamenii nu mai au timp de a privi, de a glumi și de a se uita unul în ochii celuilalt.
Suntem parcă într-un iureș nebun și uităm să râdem.
Nu numai voi, ci și eu. Îmi propun să zâmbesc și să văd numai ce este frumos și bine, dar deseori acest lucru nu se întâmplă. Din diverse motive. Nici nu mai contează care. Dacă le enumăr caut justificări și nu vreau asta.
Am ascultat zilele trecute o melodie superbă care se numește, dacă nu mă înșel cumva, Lumina.
Versurile mi-au plăcut foarte mult: Nu ne naștem bătrâni...
Și m-am gândit la bătânețe.
Nu ne naștem bătrâni, dar ne simțim bătrâni, deși suntem tineri.
Pe umerii noști purtăm poveri. Greu de dus, greu de îndurat.
Cine sunt cei care ni le așează?
Cei din jurul nostru?
Noi?
Faptele noastre?
Purtăm zi de zi greutatea faptelor noastre pe umeri.
Cum reușim să nu mai simțim greutatea, când suntem la pământ?
Cum putem să ne ridicăm și să schimbăm ceea ce simțim?
Suntem bătrâni. Obosiți în lupta noastră cu noi, cu semenii, cu societatea în care trăim.
Speranța? Spun unii: moare ultima. Spun eu: o avem încrustată în suflet, nu moare niciodată.
Mă uitam la cel care cântă această melodie...și nu am văzut nici măcar puțină bătrânețe, deși anii i-au așternut frumusețea pe plete.
Starea de spirit!!!! Bucuria de a cânta, de a transmite și respectul față de public. Asta am văzut.
Într-un cuvânt: tinerețe.
Nu, nu ne naștem bătrâni, dar ne lăsăm în voia sorții și prin spiritul nostru devenim bătrâni.
Suntem coleșiți de greutăți, boli, probleme la serviciu, probleme acasă...
Uităm de noi, de plăcerea de a zâmbi sau a râde așa, pur și simplu.
Ca un prost! o să ziceți voi râzând în hohote. (expresia: zâmbești ca un prost.)
Da, chiar așa. Copilărește de fapt.
Nu suntem copii, îmi răspundeți voi.
Nu, nu suntem.
Suntem ceea ce vrem să fim.
Suntem ceea ce vrem să dăm mai departe.
Citeam undeva zilele trecute ceva frumos.
"Dacă esti înconjurat de oameni cu o energie negativă,
fii tu atât de pozitiv încât să-i faci pe ei să se depărteze de tine".
Mi-am dat seama cât adevăr e în aceste cuvinte.
De ce să mă încarc de poveri când pur și simplu pot să le așez într-o parte și alta și să merg pe drumul meu. Drept înainte. Să râd, dacă vreau. Să plâng când simt. Să dansez până nu mai pot sta pe tocuri...
Nu, nu ne naștem bătrâni...
Suntem tineri atât timp cât sufletul nostru e tânăr.
Pentru voi,
T. A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu