Treceți la conținutul principal

Punct și de la capăt

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate.
Uneori, se pare, supăr pe toată lumea. Mă întreb dacă fac asta intenționat.
Nu.
Nu eu supăr.
Realitatea supără.
Adevărul doare.
Adevărul spus în fața cuiva, fără menajamente, e mai cumplit decât orice.
De ce?
Pentru că oamenii preferă să le spui adevărul așa pe ocolite, sau doar frânturi, ca să poată "duce".
Să menajezi sentimentele celor din jur în defavoarea ta. Asta vor.

Privesc cu bunătate spre voi, dar adevărul e tot acela, nu pot să-l schimb, nu-mi doresc să-l schimb.
Adevăr și atât.
Viața asta ciudată m-a învățat să privesc omul în ochi și să-i spun ce simt chiar dacă nu-i place, să-mi expun punctul de vedere chiar dacă supără, să fiu Eu.
Dacă greșesc, e vina mea. Responsabilitatea mea.
Mă judec cu extremă seriozitate, dar în același timp aștept foarte multe de la cei din jurul meu.
Punct și de la capăt!

Am spus asta de nenumărate ori și probabil o să mai repet: scrisul e pasiunea mea. Dacă reușesc sau nu, habar nu am! Nici nu prea contează. Ceea ce este cel mai important e că-mi face mie bine, că reușesc să mă joc folosind cuvinte, să călătoresc în gând, să creez personaje care să simtă, să trăiască, să-mi port mintea în vise. E magia care se revarsă de fiecare dată când vreau să scriu.
Fraze.
Propoziții.
Cuvinte.
Silabe.
Litere.
Sunete.
Sunetele formează melodia sufletului meu. Ele îmi dau aripi de vis. Aripi care mă poartă spre adierea vântului, spre seninul cerului. Unde...mă răcoresc.

Vedeți voi, dacă iubești pe cineva îi dai aripi să zboare, nu-l dobori.
Îl ajuți să-și țeasă aripile și deschizi palmele să-l lași să zboare asemeni unei libelule albastre.
Să-l urmărești cu dragoste.
Să te bucuri pentru fiecare reușită.

Când aripile îți sunt împietrite, pentru că se presară pas cu pas ciment pe ele, atunci te simți ca într-o închisoare. A sufletului, a ființei tale. E cel mai greu sentiment. E cel mai cumplit.
Te schimbă.
Nu mai ești tu.
Ești ceea ce vrea cel de lângă tine să fii.

Adevărul?
Care este adevărul?
Ce vrei să faci.
Rămâi împietrit sau te scuturi din toate încheieturile și-ți eliberezi aripile
Și zbori.
Departe.
Nu cu ură, sau tristețe, sau durere.
Doar zbori. Să te regăsești pe tine.
Adevărul?
Doare. O durere cruntă.
Dar este, cum să spun, cinstit.

Astăzi m-am întâlnit cu un prieten vechi și mi-am dat seama cum trece timpul și că maturitatea (sau bătrânețea!) te face mai înțelept. A trecut timpul în care credeam fiecare cuvânt, a trecut timpul în care aveam timp!
Un joc de cuvinte.
Timpul vieții noastre este special, trebuie să ne bucurăm de fiecare moment, să simțim că trăim timpul. Așa că vă îndemn: exprimați-vă sentimentele și găsiți puterea de a zbura.

Nu uitați că sunteți liberi să ziceți:
Punct.
Și de la capăt!

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu seninătate.
Zâmbesc.
Sper.
Scriu.
Zbor.

 Pentru voi,
          T.A.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat