Euforie...fără rost

Mi-am pris flori în păr și privesc spre voi cu multă tristețe.
Nu mai cred în "tot ce zboară", nu cred că o să fie o mare schimbare, pentru că...logic, nu e nici o schimbare. E tot același. Așa că despre ce vorbim? Că este prețuit de cei din alte țări? Păi cum să nu-l prețuiscă dacă e "deschis" la tot! Să fim serioși. Suntem "deschiși la globalizare"...sau cum s-ar mai numi, uitând de neam, de glie, de strămoși și până la urmă de propria identitate.
Da, da o să-mi spuneți "ailaltă" e mai bună? Sigur că nu. Din două rele, a rămas cel mai puțin rău.
Nici nu cred că e corect din punct de vedere gramatical, dar înțelegeți voi ce zic!
Vă spun eu, nu o să fie mai bine. Nu are cum. Pentru că nu se vrea și nu s-a vrut niciodată.

Știți voi există o vorbă: dacă vrei să-ți fie bine, atunci fă-ți binele singur.
Ei cam așa și la nivel mai înalt. Nu mai așteptați "câinii cu covrigi în coadă", că nu o să vină.
Timpul o să-mi dea dreptate.
Vrem schimbare.
Ce schimbare dom'le?
Că v-ați schimbat tot voi între voi de treizeci de ani și nu ați făcut nimic pentru oamenii din țara asta!
Când mai aud și câte un om plecat spunând că vrea să se poată întoarce, mi se întoarce stomacul.
Păi ce vă oprește, oameni buni?
Stă cineva la graniță și îți spune să nu te întorci?
Că slavă Domnului, dacă vrei să muncești, găsești. Numai cei leneși nu au ce face!
Că nu ai aceeași sumă de bani?
Da. Dar ești acasă. Ajuți real la schimbarea țării tale.
Cu FAPTA. De cuvinte suntem sătui de dăm afară.
Că nu trăiești la nivelul pe care-l ai acolo în țara aceea care o să te vadă permanent un străin?
Da. Așa e. Dar te-ai gândit că nivelul de trai ți-l faci singur.

În fine. Vorbesc degeaba. De fiecare dată când am discuții despre asta, chiar în propria familie, se lasă cu supărare și mi se reproșează că, citez: "Nu știu nimic. Nu înțeleg nimic. Că nu văd cât de greu le este. Că nu văd pe deplin realitatea".
Oooo, ba da.
Chiar o văd și chiar bine de tot.
Dacă erați acasă sigur aveam pe ce să pun, cu adevărat, o ștampilă.
Dacă erați acasă schimbarea era mai rapidă, pentru că eram mai mulți care luptau pentru asta.
Dacă erați acasă nu plângeau copii de dorul vostru, aveați grijă de ei și le dădeați educația care trebuie și făceau școală, nu bambilici cum fac acum.
Dacă erați aici, cuvântul nostru cântărea mai mult.
Dacă...

Nu, nu mă învățați să cred, să sper sau să-mi fac speranțe.
Nu, nu vreau.
Pentru că trăiesc aici și sunt dezamăgită în fiecare zi de situația proastă din țară și de nedreptatea care este la ordinea zilei.
Pentru că am ales să fiu aici, pentru că-mi iubesc țara, pământul sau glia strămoșească, iubesc munții, dealurile, râurile și marea, cerul cu stelele care încă se mai văd.
O fii strada cu gropi, dar gropile se astupă și respir aerul de aici.

Nu, nu mă învățați să trăiesc în țara mea.
Trăiesc aici, muncesc. Plâng. Zâmbesc. Sunt fericită sau disperată, dar...mă bucur în fiecare zi când ies la plimbare. Acel "Bună ziua. Ce faceți?"...nu-l găsesc nicăieri.

Sunt de părere că putem fii Oameni deosebiți și aici, nu numai dincolo.
Că dacă am ales să stăm aici, e pentru simplu fapt că așa vrem, nu că suntem proști sau lași.

Mda.
Dacă supăr pe cineva, asta e.
Asta cred. Nu o să fie nici o schimbare în bine.
Cum ar fii când criza bate la ușă?
Mda, dacă unii cred că sunt cu capul în nori se înșală amarnic.
Doar că-mi doresc să scriu de lucruri frumoase, nu despre cele urâte.
Reveniți-vă din euforie că mai aveți multe de pătimit indiferent ce ați ales, să fiți aici, în țară sau în afara ei.

Pentru voi, cu tristețe că văd atâta energie consumată fără rost,
        T.A.