Realitatea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată.
Uneori mă las prinsă în nedreptățile vieții personale și atunci...vedeți și voi ce iese!
Ce să-i faci! Suntem oameni, suntem emoții, sentimente și păreri. Multe păreri. Unele se bat cap în cap. Revin la ce am mai zis: viața depinde din ce perspectivă o privești, depinde în ce parte a oglinzii ești. Uneori ce văd eu, nu vede celălalt, sau ce vede el, nu văd eu. 
Nedreptatea e la fel. Eu o percep ca o nedreptate și celălalt, nu.

Uneori sunt nedreaptă.
Știu asta.
Îmi pare rău, domnilor.
Chiar îmi pare rău.
Știu că există oameni care au suferit mai mult decât mine, care și-au dus necazurile cum au știut ei mai bine, pentru că viața aceasta nu este ușoară.

În urmă cu un an și jumătate am întâlnit un bărbat care mi-a zis așa: "Nici în ziua de astăzi nu știu de ce am divorțat. Eram năuc. M-a anunțat într-o zi că divorțăm și gata. A divorțat."
Zicea, citez: "M-am dus la judecătorie prost și am venit mai prost."
Mă uitam la el și mă gândeam cât de nedreaptă e viața. După ani de zile încă se gândea cu regret la viața de familie...
Nu am îndrăznit să întreb motivul despărțirii. Nici nu conta atunci. Ce mi-a mai spus m-a pus pe gânduri: "Mi-am refăcut viața, dar nimic nu mai este la fel. Ce am pierdut, rămâne pierdut."
Sincer în momentul acela m-am gândit: "Aiurea! Cu siguranță poate fi mai bine!"
Gândire tipic feminină, dar asta e. (ridic din umeri)

Vă doriți vreodată să vă întoarceți într-un moment al vieții voastre și să luați altă decizie?
Știți că atunci, în momentul acela, s-a schimbat întreaga voastră viață.
Eu aș vrea.
Aș vrea să mă întorc în timp și să am curajul de a lua hotărârea de a nu fi cu el, de a refuza fericirea pe care mi-o promitea atunci. Țin minte exact ziua, locul, timpul de afară, mirosul din cameră, lumina...totul. Cuvintele. Cuvintele au rămas întipărite în suflet, adânc. Promisiunea că orice s-ar întâmpla cu noi, copii nu vor suferi. A fost dorința mea cea mai mare.
Promisiune în vânt...
A uitat, cred că în minutul următor.
Asta cred că doare cel mai tare.

Timp peste timp.
Nu avem puterea să schimbăm nimic.
Ne chinuim toți să petecim sufletele distruse ale copiilor noștri.
Suntem fericiți când ei sunt fericiți, când zâmbesc și râd din tot sufletul.
Când uită și iartă doi părinți, adulți, care nu au reușit să-și țină propriile promisiuni.
Când privim realitatea cu detașare.
O acceptăm.
Mergem mai departe!


P.S. Eu nu citesc alte bloguri. Nu mă întrebați de ce. Poate dacă aș face acest lucru, nu aș mai scrie. Așa că aleg să-mi construiesc scrierile în propria ordine-dezordine, să-mi limpezesc gândurile sau să-mi răcoresc sufletul. Vă salut, însă, pe toți cei care alegeți să citiți. Dacă sunteți de acord sau nu...

Pentru voi,
      T.A.