Treceți la conținutul principal

Crăciunul, moment de fericire dulce

Vino Crăciunule, vino!
Una dintre cele mai frumoase perioade din an, este aceea a Crăciunului. Căutăm cu înfrigurare cadourile dorite pentru cei dragi, bradul, globurile potrivite, astfel încât casa noastră să arate perfect. Când vedem pe cei din jurul nostru că zâmbesc suntem mulțumiți. În sufletul nostru înflorește fericirea. Crăciunul perfect.
Să nu uităm că la toate acestea se adaugă mirosul specific de Crăciun.
Cuișoare și scorțișoară.
Ce poate fi mai frumos decât o casă împodobită cu luminițe colorate și...o ceașcă de cafea sau ceai cu miros de scorțișoară?
Știu! Știu!
Colindele care răsună.
Vă spun un secret, îmi plac tare mult colindele tradiționale și pe unele le și cânt cu mare drag în această perioadă.

E însă suficient pentru un Crăciun perfect?
Parcă lipsește ceva...
Știu! Știu!
Ceva dulce!
Nu poate exista Crăciun fără ceva dulce. Fursecuri coapte cu dragoste, prăjituri făcute împreună în familie și acadele pe care să le atârnăm în bradul nostru fantastic sau le așezăm frumos alături de alte dulciuri în coșulețul pregătit special pentru colindători.

Pentru mine, însă, Crăciunul înseamnă mult mai mult.
E unul dintre acele momente în care-i învăț pe alții să facă fapte bune. Cumva reușesc de fiecare dată să-i determin pe cei din jurul meu să se întorcă la sufletul lor, acela curat, plin de bunătate și să ofere din puținul pe care-l au.
De ce fac asta?
Simplu. Crăciunul este o stare. O stare de bine, de bunătate, de fericire. Pruncul se naște pentru noi, oamenii. Ne dă speranța. Speranța în mai bine. E cum să spun...curajul, smerenia și simplitatea.
Puterea exemplului.

Puterea de a vorbi în fața celorlalți și de a le spune cât de simplu pot aduce zâmbetele pe fața celor mai năpăstuiți decât ei. Puterea de a-i învăța pe copii să ofere, puțin, nu mult. Dar în timp aceștia vor fii adulții care vor face bine. Eu am o vorbă: Când îi învățăm pe copii, îi învățăm pentru viața întreagă.

Anul acesta este o provocare pentru mine. Am hotărât în urmă cu câteva zile că darurile noastre vor merge spre copiii din Valea Plopului. Nu cred că trebuie să vă zic nimic despre Valea Plopului, sunt convinsă că știți despre ce vorbesc. Ni s-a spus că sunt 280 de copii și adolescenți. Am întrebat ce-și doresc. Răspunsul a fost: dulciuri, șosete și mânuși.
...
Știți ce mi-aș dori?
Ca în fiecare zi să fie Crăciunul, pentru că atunci am putea ajuta mai mulți oameni.
De ce?
Pentru că în perioada aceasta oamenii se gândesc mai mult la semenii lor. În restul zilelor uită cu desăvârșire. Acum să ne înțelegem, nu este un reproș pentru că și eu am cam ratat în ultimul timp să trec pe la bătrâneii mei de la Cămin. Vă spun un secret, încă unul, când am deschis acest Cămin de vârstnici, am fost cel mai fericit om din lume. În prima zi când au venit, au plâns toți ca niște copii și ne-au făcut și pe noi să plângem. A fost una dintre cele mai emoționante zile din viața mea.
Deși era prima zi din august, pentru ei a fost ca o zi de Crăciun, pentru că au plâns de bucurie.
Anul trecut, la Crăciun, am fost alături de ei și am împodobit bradul și am colindat.
După câteva luni erau fericiți că sunt...ACASĂ!
Și anul acesta o să facem la fel! Dar...vrem mai mult!

Ați văzut vreodată ochii copiilor când primesc o bomboană?
Pentru că sunt înconjurată zi de zi de copii, am bomboane permanent.
Sunt așa de fericiți când le primesc. Sunt șmecheri. Știți, nu?
Săptămâna trecută a venit o fetiță frumoasă și mi-a spus: Nu aveți ceva dulce? Colega mea nu se simte prea bine. M-am abținut cu greu să nu râd. Am scos pachetul de bomboane și i-am oferit o bomboană. Zâmbetul i-a înghețat pe chip. Dezamăgirea că ea nu primește era vizibilă. (Ha! Ha! Ha!)
Eu eram tareee serioasă. S-a uitat la mine și a zis: Eu?
Am început să râd și am strâns-o în brațe.
Normal că a primit bomboană.
Credeți că numai ea? Toți au vrut.
Nu am auzit decât: Sunt cele mai bune bomboane. De unde le aveți?
Le-am spun, zâmbind, din magazinul cel mai dulce din România, Candytoys.ro .
S-au uitat la mine și mi-au spus serioși: Să mai luați.
Normal, am spus eu râzând.

Vedeți voi, acesta este Crăciunul perfect pentru mine. Să pot oferi bomboane și acadele celor din jurul meu, să-i învăț pe copii din jurul meu să ofere cadouri cu dulciuri altor copii și să învețe să fie oameni.
Dacă-mi doresc ceva de Crăciun?
Da. Acadele din magazinul cel mai dulce, pentru un Crăciun perfect dulce!
O cafea cu gust de scorțișoară, fursecuri și un colind alături de copii mei.

Nu uitați:
Crăciunul este o perioada de iertare, 
de speranta, de fapte bune. 
Și...
În fiecare zi poate fi Crăciun.

Pentru voi,
       T.A

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Speranța

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Cred că mi-am regăsit sclipiciul și încep să-l presar peste inimile celor din jur. Astăzi am îmbrățișat în scris o prietenă și a fost uimitor răspunsul ei: Multumesc. Aveam nevoie. Am simțit cum inima mea tresaltă în durere pentru că știam că urma să vină acasă de Paști și probabil nu o mai face...Nu am îndrăznit să întreb. Mi-a fost teamă de răspuns. Î n urmă cu câteva zile prietena mea mi-a trimis mesaj: De ce tăcere? Chiar nu scrii nimic? Toată ziua mi-am reproșat: Acum când oamenii au nevoie, eu...nu pot? Durerea din sufletul meu e atât de mare încât mi-am pierdut sclipiciul? Nu, am strigat cu tot sufletul.  Trebuie să pot. Am deja experiență.  Am mai pierdut tot și m-am ridicat.  În perioada aceea cuvintele oamenilor au fost darul lui Dumnezeu, care mi-a mângâiat sufletul. Știu ce înseamnă boala și să trăiești cu spaima în suflet că nu-ți mai vezi copii crescând. Am exemple, am trecut peste...trec și acu...

Copilăria...

C e trebuie să facem pentru a-i învăța pe cei din jurul nostru? Ce trebuie să facem pentru a le arăta că greșesc? Ce trebuie să facem ca ei să înțeleagă că se poartă copilărește? Ce trebuie să arătăm ca să vadă adevărul? De ce nu pot vedea adevărul? De ce? Parcă au pe ochi solzi de metal și nimeni și nimic nu-i poate da jos! Oare...mai cad vreodată? Oare...o să-și dea seama ce au pierdut? Î ntrebări grele care-mi apasă inima, care-mi fac sufletul să tresară în durere. Am trecut de perioada lui "de ce", dar sunt tristă, așa de o tristețe mare ca oceanul, o tristețe care-mi umbrește ochii și chipul. Nu, nu sufăr așa de tare încât să nu mă ridic din pat! ( unii deabea așteptă!) Nu, nu mai iubesc! Iubirea pentru mine acum...e o mare amăgire. Poate cu timpul o să-mi schimb părerea, dar acum așa cred. C red că suntem așa de egoiști, că fiecare se gândește doar la eul propriu. Doar "eu" sunt în centrul universului. D oar ceea ce îmi doresc "eu...