Treceți la conținutul principal

Sfaturi înainte de Crăciun

În perioada aceasta toată lumea vrea să bifeze o activitate caritabilă.
Păi oameni buni, treziți-vă!
Dacă vreți să ajutați faceți acest lucru permanent în viața voastră. Schimbați persoanele pe care le ajutați, că unii se învață că trebuie să primească și gata.
Cercetați bine înainte de a ajuta să fiți convinși 100% că gestul vostru ajută. Nu mai bifați și gata.
Iar dacă ați ajutat, uitați. Uitați pur și simplu ca să puteți ajuta iarăși.
Dacă e greu?
Da.
E tare greu să faci bine fără să dea bine la TV. E foarte greu fără să spui celor de lângă tine, e deosebit de frustrant, chiar. Cum să nu postez eu de acolo?
Dragii mei, gestul bun e al meu, e ceva intim. Știu eu și e de ajuns. Așa trebuie să gândiți.
Și încă un lucru important: gestul contează. În cele mai multe cazuri. Gestul.
Dacă omul este cu adevărat necăjit se bucură și de colinda ta și de un cozonac pe care il duci.
Dacă nu, dacă începe să spună: atât? Atunci nu il merită nici pe acela. Scuturați-vă mâinile și nu vă uitați înapoi. Că nu merită.

Dacă sunt supărată?
Doar amărâtă.
Nu-mi place să bifez. Dacă fac un lucru îl fac bine și din suflet. E modul meu de a fi. Mai bine zic NU, decât să fac degeaba.
Dar atitudinea din această perioadă e atât de greșită la unii încât mă....
Mă abțin. Cu greu.🙂

Sfatul meu e să ajutați dacă asta simțiți, dar pentru voi, nu pentru alții.  Și încă un lucru: oferiți voi. Să vedeți fața,  ochii, gesturile.
In două minute știți dacă ați făcut bine sau nu.
Dacă nu sunteți mulțumit cu alegerea făcută să nu vă supărați.  Ați ales. Știți însă că a doua oară nu o să  mai fie această alegere.

Uite așa m-am răcorit.
Măcar să vă învăt ceva în seara aceasta.
Deci: uitați binele pe care-l faceți, dar nu uitați niciodată pe cel care v-a făcut bine.

Pentru voi,
     T.A.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t...

Copilăria...

C e trebuie să facem pentru a-i învăța pe cei din jurul nostru? Ce trebuie să facem pentru a le arăta că greșesc? Ce trebuie să facem ca ei să înțeleagă că se poartă copilărește? Ce trebuie să arătăm ca să vadă adevărul? De ce nu pot vedea adevărul? De ce? Parcă au pe ochi solzi de metal și nimeni și nimic nu-i poate da jos! Oare...mai cad vreodată? Oare...o să-și dea seama ce au pierdut? Î ntrebări grele care-mi apasă inima, care-mi fac sufletul să tresară în durere. Am trecut de perioada lui "de ce", dar sunt tristă, așa de o tristețe mare ca oceanul, o tristețe care-mi umbrește ochii și chipul. Nu, nu sufăr așa de tare încât să nu mă ridic din pat! ( unii deabea așteptă!) Nu, nu mai iubesc! Iubirea pentru mine acum...e o mare amăgire. Poate cu timpul o să-mi schimb părerea, dar acum așa cred. C red că suntem așa de egoiști, că fiecare se gândește doar la eul propriu. Doar "eu" sunt în centrul universului. D oar ceea ce îmi doresc "eu...

Speranța

M i-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Cred că mi-am regăsit sclipiciul și încep să-l presar peste inimile celor din jur. Astăzi am îmbrățișat în scris o prietenă și a fost uimitor răspunsul ei: Multumesc. Aveam nevoie. Am simțit cum inima mea tresaltă în durere pentru că știam că urma să vină acasă de Paști și probabil nu o mai face...Nu am îndrăznit să întreb. Mi-a fost teamă de răspuns. Î n urmă cu câteva zile prietena mea mi-a trimis mesaj: De ce tăcere? Chiar nu scrii nimic? Toată ziua mi-am reproșat: Acum când oamenii au nevoie, eu...nu pot? Durerea din sufletul meu e atât de mare încât mi-am pierdut sclipiciul? Nu, am strigat cu tot sufletul.  Trebuie să pot. Am deja experiență.  Am mai pierdut tot și m-am ridicat.  În perioada aceea cuvintele oamenilor au fost darul lui Dumnezeu, care mi-a mângâiat sufletul. Știu ce înseamnă boala și să trăiești cu spaima în suflet că nu-ți mai vezi copii crescând. Am exemple, am trecut peste...trec și acu...