Treceți la conținutul principal

Iertarea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate.
Oare cât de greu este să ne amintim lucruri?
V-ați întrebat vreodată de ce uităm, sau cât de important este să uităm?
Privind în urmă am ajuns la concluzia că sunt momente în viață când e obligatoriu să uităm. În termeni tehnici, adică a specialiștilor, ne protejăm prin uitare. De ce? Pentru că adevărul este atât de "greu de dus" încât uităm totul, ca apoi, în timp să ne aducem aminte pas cu pas ceea ce s-a întâmplat.
Acum să ne înțelegem...nu este ușor nici când ne aducem aminte, că ne apucă furia. Furie care nu ai avut-o atunci...pentru că te-ai protejat prin uitare.
Un cerc vicios.

Fiecare zi este un pas înainte, îmi spunea o prietenă bună.
Fiecare zi este un mod de a trăi, a respira, a te bucura și de aducere aminte.
Aducerea aminte e un exercițiu.
Greu.
Insuportabil câteodată, dar necesar dacă vrei cu adevărat să mergi mai departe.

Voința.
Voința e totul.
Cât de determinată ești să cauți în suflet, să găsești amintiri, să le deslușești cu adevărat, că între timp ar putea fi false amintiri și apoi să te împaci cu ele.
Și iată am ajuns la ceea ce m-a frământat în ultima vreme cel mai mult: Iertarea

Suntem capabili să iertăm?
Din punct de vedere creștin răspunsul este evident pozitiv.
Dar omul poate cu adevărat să ierte?
Mulți spun: Iert, dar nu uit!
Oare?

Dacă m-ar fi întrebat cineva acum trei ani acete lucruri i-aș fi spus fără să ezit: trebuie să iertăm. Astăzi, după o experință pe care încă nu o pot explica în totalitate, nu pot afirma acest lucru.
Iertarea devine cumva ceva de neatins. Sunt tristă din cauza aceasta, dar realistă în același timp. Adică, dacă îmi spune cineva: Lasă că trece...bla-bla-bla...Îi cam spun să se ducă...unde vrea! Că nu o să înțeleagă niciodată.
În fine, am plecat de la ceva și am ajuns la altceva! Uite așa, ca vremea asta care nu-și mai revine!

Gânduri răsfirate...
În așteptarea primăverii, cred.

Pentru voi,
      T. A.





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat