Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu bunătate.
Oare cât de greu este să ne amintim lucruri?
V-ați întrebat vreodată de ce uităm, sau cât de important este să uităm?
Privind în urmă am ajuns la concluzia că sunt momente în viață când e obligatoriu să uităm. În termeni tehnici, adică a specialiștilor, ne protejăm prin uitare. De ce? Pentru că adevărul este atât de "greu de dus" încât uităm totul, ca apoi, în timp să ne aducem aminte pas cu pas ceea ce s-a întâmplat.
Acum să ne înțelegem...nu este ușor nici când ne aducem aminte, că ne apucă furia. Furie care nu ai avut-o atunci...pentru că te-ai protejat prin uitare.
Un cerc vicios.
Fiecare zi este un pas înainte, îmi spunea o prietenă bună.
Fiecare zi este un mod de a trăi, a respira, a te bucura și de aducere aminte.
Aducerea aminte e un exercițiu.
Greu.
Insuportabil câteodată, dar necesar dacă vrei cu adevărat să mergi mai departe.
Voința.
Voința e totul.
Cât de determinată ești să cauți în suflet, să găsești amintiri, să le deslușești cu adevărat, că între timp ar putea fi false amintiri și apoi să te împaci cu ele.
Și iată am ajuns la ceea ce m-a frământat în ultima vreme cel mai mult: Iertarea
Suntem capabili să iertăm?
Din punct de vedere creștin răspunsul este evident pozitiv.
Dar omul poate cu adevărat să ierte?
Mulți spun: Iert, dar nu uit!
Oare?
Dacă m-ar fi întrebat cineva acum trei ani acete lucruri i-aș fi spus fără să ezit: trebuie să iertăm. Astăzi, după o experință pe care încă nu o pot explica în totalitate, nu pot afirma acest lucru.
Iertarea devine cumva ceva de neatins. Sunt tristă din cauza aceasta, dar realistă în același timp. Adică, dacă îmi spune cineva: Lasă că trece...bla-bla-bla...Îi cam spun să se ducă...unde vrea! Că nu o să înțeleagă niciodată.
În fine, am plecat de la ceva și am ajuns la altceva! Uite așa, ca vremea asta care nu-și mai revine!
Gânduri răsfirate...
În așteptarea primăverii, cred.
Pentru voi,
T. A.
Oare cât de greu este să ne amintim lucruri?
V-ați întrebat vreodată de ce uităm, sau cât de important este să uităm?
Privind în urmă am ajuns la concluzia că sunt momente în viață când e obligatoriu să uităm. În termeni tehnici, adică a specialiștilor, ne protejăm prin uitare. De ce? Pentru că adevărul este atât de "greu de dus" încât uităm totul, ca apoi, în timp să ne aducem aminte pas cu pas ceea ce s-a întâmplat.
Acum să ne înțelegem...nu este ușor nici când ne aducem aminte, că ne apucă furia. Furie care nu ai avut-o atunci...pentru că te-ai protejat prin uitare.
Un cerc vicios.
Fiecare zi este un pas înainte, îmi spunea o prietenă bună.
Fiecare zi este un mod de a trăi, a respira, a te bucura și de aducere aminte.
Aducerea aminte e un exercițiu.
Greu.
Insuportabil câteodată, dar necesar dacă vrei cu adevărat să mergi mai departe.
Voința.
Voința e totul.
Cât de determinată ești să cauți în suflet, să găsești amintiri, să le deslușești cu adevărat, că între timp ar putea fi false amintiri și apoi să te împaci cu ele.
Și iată am ajuns la ceea ce m-a frământat în ultima vreme cel mai mult: Iertarea
Suntem capabili să iertăm?
Din punct de vedere creștin răspunsul este evident pozitiv.
Dar omul poate cu adevărat să ierte?
Mulți spun: Iert, dar nu uit!
Oare?
Dacă m-ar fi întrebat cineva acum trei ani acete lucruri i-aș fi spus fără să ezit: trebuie să iertăm. Astăzi, după o experință pe care încă nu o pot explica în totalitate, nu pot afirma acest lucru.
Iertarea devine cumva ceva de neatins. Sunt tristă din cauza aceasta, dar realistă în același timp. Adică, dacă îmi spune cineva: Lasă că trece...bla-bla-bla...Îi cam spun să se ducă...unde vrea! Că nu o să înțeleagă niciodată.
În fine, am plecat de la ceva și am ajuns la altceva! Uite așa, ca vremea asta care nu-și mai revine!
Gânduri răsfirate...
În așteptarea primăverii, cred.
Pentru voi,
T. A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu