Uneori viața e mai complicată decât ar trebui, sau poate noi suntem cei care complicăm totul. E greu de spus care este adevărul, pentru că afurisitul acesta, adevărul, e cum bate vântul!
E precum o minge.
O tot întorci și...e la fel!
Mă întreb tot mai mult dacă blogul acesta are sens?
Credeți că pot răspunde?
O, nu. Nu pot spune nimic.
Pentru mine, sigur are, pentru alții habar nu am! Nu caut să știu, nu vreau să știu.
Metoda struțului.
Viața e o ticăloasă, așa ca s-o spun frumos.
Nimeni nu ne pregătește pentru ea.
Nimeni nu ne spune cât de mult avem de suferit. De când respirăm prima dată începem să plângem. Curios, adulții sunt fericiți pentru țipătul sau țipetele acelea, dar copilul? Copilul știe că nu mai este acolo unde-i era așa de bine și trebuie să ia viața în piept. Adică aerul, adică tot ce înseamnă viață, familie, oameni, ticăloșie, răutate...câteodată bucurie și rar de tot o clipă de fericire, ca să-i aducă aminte de Fericirea din care a plecat pentru lumea aceasta.
Gândul mi-a zburat acum spre Luceafărul eminescian... Nu mă întrebați de ce, pur și simplu.
Soarta oamenilor e doar în mintea, gândul și decizile luate. Nu poți da timpul înapoi, nici nu poți schimba nimic.
Mă gândeam zilele trecute la ironia sorții.
Oameni ca mine, care trec printr-un necaz, oricare ar fi el, au impresia că nimic nu poate fi mai rău. Că viața e cam...sfârșită, că nu mai au pentru ce să lupte. Cu alte cuvinte: Finish.
Dar...
De acolo de jos se ridică și merg, uneori aleargă, fără un sens, fără un scop aleargă in neștire, așa ca în filmul acela cunoscut...știți voi! Am uitat numele! Mintea asta!
Apoi, când se opresc își dau seama de două lucruri importante: unul că lângă ei mai sunt foarte puțini oameni, prieteni. Doi: că în lumea asta sunt nenorociri mai mari decât nenorocirea prin care tocmai a trecut.
Și iată cum ajungem într-un cerc vicios: pe o parte nenorocirea ta, pe partea cealalta nenorocirea lumii.
Care e mai importantă?
Ai o singură întrebare și nu poți da mai multe răspunsuri. Ce alegi?
Să îți îndrepți privirea spre suflet, sau spre lumea înconjurătoare?
Vedeți?
Sunt într-o mare dilemă?
Toți îmi spun: Timpul rezolvă totul.
Dar Eu nu cred.
Timpul nu rezolvă nimic.
Modul de abordare al vieții trebuie schimbat. Gândirea trebuie schimbată. Totul trebuie modificat.
Când treci printr-o nenorocire știi un singur lucru: viața trece repede. Nu ai timp...să plângi sau să-ți plângi de milă.
Mă uit la oamenii aceia care mor în China din cauza unui virus. Ei mai au...timp?
Viață, viață.
Îmi place să ascult muzică, îmi place să cânt, îmi place să desenez, dar și să scriu. Îmi place meseria mea, îmi place de mine când mă pun pe tocuri!😉
Tu și Eu.
Două zâmbete aruncate peste sunetele muzicii. Prin timp, peste timp. Cu bucurie.
Revin obsedant la o întrebare: De ce scriu?
Și îmi răspund: Pentru că îmi place.
Pentru că asemeni sunetelor muzicii, cuvintele mă fac fericită și încă ceva, important:
Pentru voi!
P. S. Am revenit!
T. A.
E precum o minge.
O tot întorci și...e la fel!
Mă întreb tot mai mult dacă blogul acesta are sens?
Credeți că pot răspunde?
O, nu. Nu pot spune nimic.
Pentru mine, sigur are, pentru alții habar nu am! Nu caut să știu, nu vreau să știu.
Metoda struțului.
Viața e o ticăloasă, așa ca s-o spun frumos.
Nimeni nu ne pregătește pentru ea.
Nimeni nu ne spune cât de mult avem de suferit. De când respirăm prima dată începem să plângem. Curios, adulții sunt fericiți pentru țipătul sau țipetele acelea, dar copilul? Copilul știe că nu mai este acolo unde-i era așa de bine și trebuie să ia viața în piept. Adică aerul, adică tot ce înseamnă viață, familie, oameni, ticăloșie, răutate...câteodată bucurie și rar de tot o clipă de fericire, ca să-i aducă aminte de Fericirea din care a plecat pentru lumea aceasta.
Gândul mi-a zburat acum spre Luceafărul eminescian... Nu mă întrebați de ce, pur și simplu.
Soarta oamenilor e doar în mintea, gândul și decizile luate. Nu poți da timpul înapoi, nici nu poți schimba nimic.
Mă gândeam zilele trecute la ironia sorții.
Oameni ca mine, care trec printr-un necaz, oricare ar fi el, au impresia că nimic nu poate fi mai rău. Că viața e cam...sfârșită, că nu mai au pentru ce să lupte. Cu alte cuvinte: Finish.
Dar...
De acolo de jos se ridică și merg, uneori aleargă, fără un sens, fără un scop aleargă in neștire, așa ca în filmul acela cunoscut...știți voi! Am uitat numele! Mintea asta!
Apoi, când se opresc își dau seama de două lucruri importante: unul că lângă ei mai sunt foarte puțini oameni, prieteni. Doi: că în lumea asta sunt nenorociri mai mari decât nenorocirea prin care tocmai a trecut.
Și iată cum ajungem într-un cerc vicios: pe o parte nenorocirea ta, pe partea cealalta nenorocirea lumii.
Care e mai importantă?
Ai o singură întrebare și nu poți da mai multe răspunsuri. Ce alegi?
Să îți îndrepți privirea spre suflet, sau spre lumea înconjurătoare?
Vedeți?
Sunt într-o mare dilemă?
Toți îmi spun: Timpul rezolvă totul.
Dar Eu nu cred.
Timpul nu rezolvă nimic.
Modul de abordare al vieții trebuie schimbat. Gândirea trebuie schimbată. Totul trebuie modificat.
Când treci printr-o nenorocire știi un singur lucru: viața trece repede. Nu ai timp...să plângi sau să-ți plângi de milă.
Mă uit la oamenii aceia care mor în China din cauza unui virus. Ei mai au...timp?
Viață, viață.
Îmi place să ascult muzică, îmi place să cânt, îmi place să desenez, dar și să scriu. Îmi place meseria mea, îmi place de mine când mă pun pe tocuri!😉
Tu și Eu.
Două zâmbete aruncate peste sunetele muzicii. Prin timp, peste timp. Cu bucurie.
Revin obsedant la o întrebare: De ce scriu?
Și îmi răspund: Pentru că îmi place.
Pentru că asemeni sunetelor muzicii, cuvintele mă fac fericită și încă ceva, important:
Pentru voi!
P. S. Am revenit!
T. A.
Comentarii
Trimiteți un comentariu