Ajunge

Mă uit spre voi cu tristețe.
Știu că trebuie să ies cumva din ea, dar este aproape imposibil.
Am revenit la citit, aveam pregătite încă din decembrie câteva cărți.
Am stâns televizorul, am oprit internetul.

Vreau liniște, dacă tot sunt acasă. 
Simt că sunt intoxicată cu tot felul de știri infiorătoare.
Ajunge. 
Chiar cred că ajunge.

Eu și atâția alții am înțeles foarte bine gravitatea situației. Stăm în casă, când ieșim ne protejăm, facem cumpărături responsabile pentru că ne gândim la toți, nu numai la noi.
Sunt însă atâția oameni care nu înțeleg.
Tragedia este că dintre cei care nu înțeleg sunt cei care au venit de curând în țară.
Și atunci nu am dreptul să fiu furioasă?
Înțeleg că trebuie să stau în casă, dar ei nu?
Înțeleg că nu pot merge la muncă, dar ei? Ei nici măcar nu au grija muncii! Se uită la tine și zic: "Pleacă de aici doamna, asta-i o prostie!  Nu există coronavirusul!"
Bine mă, să mori tu, îmi vine să spun, dar mă abțin că încă trebuie să fie cineva responsabil în țara asta.
Și eu...și voi cei care au crezut în viitorul țării și au rămas aici să muncească, să plătească dările la stat, să plătească la sănătate...trebuie să plecăm capul încă o dată și să ne înghițim vorbele.

Îmi vine și să râd și să plâng în același timp.
Păi mai am eu loc în spital când vine vremea, după ani și ani de cotizat la sistemul de sănătate?
Mă îndoiesc.
Păi mai contează că eu am plătit și alții nu?
Nu. Așa se pare.

Tăcem.
Putem face altceva?
Ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, pentru că noi nu am câștigat în euro ca să ne permitem luxul de a ne renova casa sau apartamentul așa cum fac alții în zilele acestea. Cred că tot în următoarea scară de bloc se aud bubuieli specifice. Dar asta e, unii pot. Și nu, nu sunt invidioasă, niciodată n-am fost.
Doar am nevoie de liniște să mă împac cu situația.

Tăcem.
Ascultăm sfaturile și încercăm să ne protejăm familiile cum putem.

Tăcerea aceasta grea mi-a zguduit sufletul în ultimele săptămâni. 
Pe o scară de la 1 la 10, eu am fost la 10. Zece înseamnă panică.

Acum m-am liniștit.
Ce aș putea să fac?
Aștept să treacă.
Am încredere în Dumnezeu că mă mai ia încă o dată în brațe să mă poarte.
Mă rog pentru cei dragi, pentru toți oamenii și mă rog să se deschidă bisericile.

Nu am înțeles și nu voi putea înțelege de ce le-au închis.
Da, am înțeles nu mai avem voie la slujbă, dar dacă vreau să merg în timpul săptămânii să pun o lumânare, să spun o rugăciune în biserică pentru oprirea acestei epidemii, de ce mă opriți?
De ce la magazin pot merge, iar la biserică nu?

Oameni buni disperarea ne va distruge mai tare decât acest virus.

Suntem un popor ortodox, avem nevoie de libertatea de a merge la biserică.
Considerați-o un "magazin" dacă vreți, un "magazin" în care-mi "cumpăr" liniștea sufletească.
De ce?
Am nevoie de liniște sufletească în fața morții.
Iar noi suntem în fața morții și asta nu poate să o conteste nimeni.

Da, am înțeles și ideea de biserica de acasă.
E ok până la un punct.
Eu îl simt pe Hristos în biserică, real, mai mult decât în casa mea.
Înțelegeți voi cei care nu aveți credință nici măcar cât un bob de muștar?
Cum să mă oprești să merg acolo?
Pentru binele meu?
Sunteți siguri?

Stăm de trei săptămâni, dar eu nu văd nici măcar o îmbunătățire.
Eu nu văd.
Îmi pare rău să spun asta, dar chiar nu văd.
O să-mi spuneți: E grav, nu vezi?
Știu. Ascult. Stau în casă.
Dar alții se plimbă,
alții fac ceea ce poftesc ei...alții pot!
Și eu/voi stau/stăm cuminți iar când ieșim ce credeți că pățim?
Știți nu?

Îmi simțiți revolta în fiecare cuvânt. Sunt convinsă de asta.
Mă gândeam zilele trecute cum oamenii făceau Liturghie în închisorile comuniste, cum își țineau la loc de cinste împărtășania.
Avem atâtea exemple...
De ce nu învățăm din ele?
De ce trebuie să plecăm capul de fiecare dată?
De ce?

Sunt tristă, doar.
Încerc să-mi găsesc sclipiciul acela pe care-l presăram în urmă cu câteva săptămâni peste sufletul oamenilor. Să le dau speranță, nu tristețe.
Dar cum să presar speranța când ni se ia speranța?
Eu nu am văzut o știre, cât de mică, care să aducă speranța în sufletul oamenilor.
Nimeni nu se gândește că avem nevoie de încredere, de omenie, de...valori morale ca să trecem prin această furtună care într-un fel sau altul cred că a fost provocată de oameni.

Ni se spune mereu să nu fim răi cu cei care au venit. Departe de mine acest gând, dar dragii mei trebuie să fiu corectă, pentru că nu este vorba de mine ci de copii mei și de părinții mei.
Nu pot să mint pentru nici unul dintre cei care nu sunt responsabili acum, indiferent dacă au venit sau erau aici. Dacă trebuie să facem un efort, ok îl facem, dar fiți responsabili, toți.
Trebuie să vă spun, chiar dacă sună oribil, în fața morții nu ține cu șmecheria!
Ești doar un om, atât, nimic mai mult.
Înțelegi tu, oare?


Ajunge!
Vreau să mă bucur de viață atât cât o mai am, alături de cei dragi.
Vreau să-mi găsesc nădejdea în biserica mea.
Și liniștea mea sufletească.

Ajunge!
Pentru că...
În fața furtunii suntem asemeni unei păpădii. 
Unii fulgi vor zbura...
Alții mai rămân un timp.

Voi încheia astăzi cu un citat a lui Henryk Sienkiewicz, unul dintre scriitorii mei preferați:

            "Măreția unei nenorociri se măsoară nu prin esența sa, ci prin felul în care se răsfrânge asupra omului."


Pentru voi,
      T. A.