Jurnal de pandemie-Frica

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe.
Trăim vremuri tulburi, la care nu ne-am prea așteptat.
Când am vorbit despre cornul ambundenței în urmă cu două săptămâni, parcă nu prea credeam că totul se va și întâmpla. Cumva în mintea mea speram că noi vom depăși această criză.
Acum dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că nici eu și nici alții nu am anticipat acest scenariu sumbru în care suntem acum. Eu personal nici nu mi-am închipuit așa ceva.

Să stau, iarăși, la coadă ca să intru în magazin?
Unde nu mai găsesc...o mulțime de lucruri, că au dispărut de pe rafturi!?!
E pentru mine, noaptea minții. Sincer.
Să stau la coadă la farmacie?
Să întreb ca prostu':
Aveți măști?
Nu.
Aveți mănuși?
Nu.
Aveți spirt?
Nu.
Aveți soluție dezinfectantă?
Nu.
Domle' da ce aveți? 
Voi nu ați știut că avem nevoie? 
Păi eu sunt un om obișnuit, nu m-am gândit, dar VOI nu ați știut?
Nu trebuia să ne protejați?
Bravo,
Nemaipomenit!
Ia uitați-vă cum din bunăstarea aceea a noastră, am ajuns să nu mai avem nimic.

Lasă...
Ne descurcăm singuri, ca de obicei. 
Că suntem un popor de oameni dăștepți!

Iar FRICA...Doamne, e ceva inimaginabil.

Să vă spun ceva să râdeți.
M-am răcit.
Acum.
Tocmai acum.
N-am avut timp în săptămânile trecute, când toată lumea a fost răcită: gripă, faringită, traheită acută, pneomonie, rinofaringita acută, viroză respiratorie, faringo-traheita-ac, IACRS...  toate minunile de răceli.
Pentru toți era ceva normal că mai mult de jumătate dintre oameni și copii sunt bolnavi...
Nu s-a alarmat NIMENI.
Eu..
Mă răcesc acum.
Acum când a dat virusul acesta peste noi.

M-am tratat.
Paracetamol, ceai, vitamina C....toate leacurile știute.
Stat în casă să nu dau la alții.
Sincer, dacă mergeam la serviciu, îmi trecea în 3 zile.
Pentru că stau acasă...nu trece.
Bun.

Până aici toate bune, dar a trebuit să ies, să cumpăr pâine...
Știți ce sentiment am avut, după o săptămână în care a văzut numai știrile de la TV?
Mi-a fost teamă să-mi suflu nasul.
Teamă, frică oameni buni.
Frică să fii răcit într-o zonă în care nu este nici un caz de virusu-minune!

Am râs singură pe stradă de mine. Serios.
Ești nebună de frică? mi-am zis.
N-ai ieșit din țară, n-ai neamuri venite din țări străine, nu ai febră...mi-am zis.
Și atunci, de ce ți-e frică?
De reacția oamenilor, mi-am zis cutremurându-mă de seriozitatea ideii.

Frica viscerală care a cuprins întreaga lume, țara aceasta, orașele și satele.
Frica care ne este insuflată la fiecare știre, emisiune indiferent de canalul TV urmărit.
Frica de boală.
Frica de moarte.
Frica de durere.
Frica de neputință în fața morții.
Frica aceea ciudată că murim cu burta goală!

Stau și mă minunez.
De toți cei care și-au adus aminte de țara lor minunată!
Bravo!
Da să nu mai plecați.
Să stați aici.
Să munciți ca noi, pe un salariu de râs. 
Să plătiți la sistemul de sănătate, auziți?
Dacă vreți donație, donație să fie!
Și să nu uitați să mulțumiți înainte de a pleca, că doar suntem conștienți cu toții că dacă trece greul vă duceți înapoi...
Să mulțumiți doctorilor, asistentelor și nouă celor care muncim aici ca să putem spune: țara noastră!

Să nu mai veniți să-mi spuneți ce minunat este afară, când la prima adiere ați dat bir cu fugiții și v-ați întors în țara pe care-ți batjocorit-o, pentru că ați văzut că pentru ei sunteți străini.
Aici...
Aici sunteți fiul cel rătăcit primit cu brațele deschise de tatăl.
Sunteți ACASĂ.

Nu, nu sunt rea.
Sunt corectă.
Nu, nu sunt nedreaptă.
Sunt pur și simplu sinceră.
Și, nu, nu greșesc. E părerea mea și îți place sau nu trebuie să o auzi. Că nu o să înveți nimic din experiența aceasta, treaba ta, dar eu învăț: În fața furtunii toți suntem la fel!

Mulți, foarte mulți cunoscuți m-au blamat că am rămas în această țară, să schimb ceva. Să pun sclipici și să schimb viitorul țării, chiar dacă mi-au tăiat salariu, chiar dacă m-au blamat sau au încercat să-mi ia toată autoritatea. Nu-mi pare rău.
Îmi iubesc țara, îmi iubesc dealurile, munții, văile și oamenii.
Și trenul. Trenul acela vai de el, mi-e drag.

Nu, nu mă deranjează că ați venit, dar sincer am așteptări de la voi, dacă trece această încercare.

Să ne înțelegem...pe mine, dacă sunt răcită nu mă testeză nimeni, că sunt de aici.
Nu am plecat, că de...bugetul nu-mi permite.
Nu am intrat în contact cu nimeni venit.

Pe cei care vin...pam, pam.
Test.
Așa că...paracetamol,
ceai de brusture vânăt și
Dă Doamne să mă fac bine,
nu de alta, să nu scăpați de mine!
Oricum judecând la rece nu pot să am decât numai una dintre toate bolile acelea enumerate mai sus, pentru că logic de 3 luni stau zi de zi între toți cei care au făcut așa ceva. Fără să se gândească cineva că trebuie să mă vaccineze, că de...ar fi cazul.
Dar noi suntem obișnuiți să nu cerem, să nu facem tărăboi, să nu avem pretenții.
Nu uitați: ceai de zahăr ars, sau de brusture.

Trecând peste supărările sau frustrările mele, a celei care stă, muncește aici,
Spun eu că putem trece peste toate dacă suntem OAMENI.
Ce înseamnă asta?
Să ne ajutăm, așa cum putem.
Să respectăm indicațiile.
Să ținem copii în casă.
Să ne rugăm și să nu ne fie frică de nimic, pentru că țara aceasta este Grădina Maicii Domnului.
Încredere,
Liniște,
Speranță.

Pentru voi,
jurnal de pandemie,
       T. A.

P.S. Mă bucur că acum două săptămâni mi-am luat 4 plicuri cu drojdiuță!😀
       Pufuleții i-am mâncat de mult,
       mâine iau alții.