Treceți la conținutul principal

Jurnal de pandemie-Frica

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu tristețe.
Trăim vremuri tulburi, la care nu ne-am prea așteptat.
Când am vorbit despre cornul ambundenței în urmă cu două săptămâni, parcă nu prea credeam că totul se va și întâmpla. Cumva în mintea mea speram că noi vom depăși această criză.
Acum dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că nici eu și nici alții nu am anticipat acest scenariu sumbru în care suntem acum. Eu personal nici nu mi-am închipuit așa ceva.

Să stau, iarăși, la coadă ca să intru în magazin?
Unde nu mai găsesc...o mulțime de lucruri, că au dispărut de pe rafturi!?!
E pentru mine, noaptea minții. Sincer.
Să stau la coadă la farmacie?
Să întreb ca prostu':
Aveți măști?
Nu.
Aveți mănuși?
Nu.
Aveți spirt?
Nu.
Aveți soluție dezinfectantă?
Nu.
Domle' da ce aveți? 
Voi nu ați știut că avem nevoie? 
Păi eu sunt un om obișnuit, nu m-am gândit, dar VOI nu ați știut?
Nu trebuia să ne protejați?
Bravo,
Nemaipomenit!
Ia uitați-vă cum din bunăstarea aceea a noastră, am ajuns să nu mai avem nimic.

Lasă...
Ne descurcăm singuri, ca de obicei. 
Că suntem un popor de oameni dăștepți!

Iar FRICA...Doamne, e ceva inimaginabil.

Să vă spun ceva să râdeți.
M-am răcit.
Acum.
Tocmai acum.
N-am avut timp în săptămânile trecute, când toată lumea a fost răcită: gripă, faringită, traheită acută, pneomonie, rinofaringita acută, viroză respiratorie, faringo-traheita-ac, IACRS...  toate minunile de răceli.
Pentru toți era ceva normal că mai mult de jumătate dintre oameni și copii sunt bolnavi...
Nu s-a alarmat NIMENI.
Eu..
Mă răcesc acum.
Acum când a dat virusul acesta peste noi.

M-am tratat.
Paracetamol, ceai, vitamina C....toate leacurile știute.
Stat în casă să nu dau la alții.
Sincer, dacă mergeam la serviciu, îmi trecea în 3 zile.
Pentru că stau acasă...nu trece.
Bun.

Până aici toate bune, dar a trebuit să ies, să cumpăr pâine...
Știți ce sentiment am avut, după o săptămână în care a văzut numai știrile de la TV?
Mi-a fost teamă să-mi suflu nasul.
Teamă, frică oameni buni.
Frică să fii răcit într-o zonă în care nu este nici un caz de virusu-minune!

Am râs singură pe stradă de mine. Serios.
Ești nebună de frică? mi-am zis.
N-ai ieșit din țară, n-ai neamuri venite din țări străine, nu ai febră...mi-am zis.
Și atunci, de ce ți-e frică?
De reacția oamenilor, mi-am zis cutremurându-mă de seriozitatea ideii.

Frica viscerală care a cuprins întreaga lume, țara aceasta, orașele și satele.
Frica care ne este insuflată la fiecare știre, emisiune indiferent de canalul TV urmărit.
Frica de boală.
Frica de moarte.
Frica de durere.
Frica de neputință în fața morții.
Frica aceea ciudată că murim cu burta goală!

Stau și mă minunez.
De toți cei care și-au adus aminte de țara lor minunată!
Bravo!
Da să nu mai plecați.
Să stați aici.
Să munciți ca noi, pe un salariu de râs. 
Să plătiți la sistemul de sănătate, auziți?
Dacă vreți donație, donație să fie!
Și să nu uitați să mulțumiți înainte de a pleca, că doar suntem conștienți cu toții că dacă trece greul vă duceți înapoi...
Să mulțumiți doctorilor, asistentelor și nouă celor care muncim aici ca să putem spune: țara noastră!

Să nu mai veniți să-mi spuneți ce minunat este afară, când la prima adiere ați dat bir cu fugiții și v-ați întors în țara pe care-ți batjocorit-o, pentru că ați văzut că pentru ei sunteți străini.
Aici...
Aici sunteți fiul cel rătăcit primit cu brațele deschise de tatăl.
Sunteți ACASĂ.

Nu, nu sunt rea.
Sunt corectă.
Nu, nu sunt nedreaptă.
Sunt pur și simplu sinceră.
Și, nu, nu greșesc. E părerea mea și îți place sau nu trebuie să o auzi. Că nu o să înveți nimic din experiența aceasta, treaba ta, dar eu învăț: În fața furtunii toți suntem la fel!

Mulți, foarte mulți cunoscuți m-au blamat că am rămas în această țară, să schimb ceva. Să pun sclipici și să schimb viitorul țării, chiar dacă mi-au tăiat salariu, chiar dacă m-au blamat sau au încercat să-mi ia toată autoritatea. Nu-mi pare rău.
Îmi iubesc țara, îmi iubesc dealurile, munții, văile și oamenii.
Și trenul. Trenul acela vai de el, mi-e drag.

Nu, nu mă deranjează că ați venit, dar sincer am așteptări de la voi, dacă trece această încercare.

Să ne înțelegem...pe mine, dacă sunt răcită nu mă testeză nimeni, că sunt de aici.
Nu am plecat, că de...bugetul nu-mi permite.
Nu am intrat în contact cu nimeni venit.

Pe cei care vin...pam, pam.
Test.
Așa că...paracetamol,
ceai de brusture vânăt și
Dă Doamne să mă fac bine,
nu de alta, să nu scăpați de mine!
Oricum judecând la rece nu pot să am decât numai una dintre toate bolile acelea enumerate mai sus, pentru că logic de 3 luni stau zi de zi între toți cei care au făcut așa ceva. Fără să se gândească cineva că trebuie să mă vaccineze, că de...ar fi cazul.
Dar noi suntem obișnuiți să nu cerem, să nu facem tărăboi, să nu avem pretenții.
Nu uitați: ceai de zahăr ars, sau de brusture.

Trecând peste supărările sau frustrările mele, a celei care stă, muncește aici,
Spun eu că putem trece peste toate dacă suntem OAMENI.
Ce înseamnă asta?
Să ne ajutăm, așa cum putem.
Să respectăm indicațiile.
Să ținem copii în casă.
Să ne rugăm și să nu ne fie frică de nimic, pentru că țara aceasta este Grădina Maicii Domnului.
Încredere,
Liniște,
Speranță.

Pentru voi,
jurnal de pandemie,
       T. A.

P.S. Mă bucur că acum două săptămâni mi-am luat 4 plicuri cu drojdiuță!😀
       Pufuleții i-am mâncat de mult,
       mâine iau alții.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Tăcerea din sufletul tău/meu

Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. D eseori o durere imensă șterge din suflet tot. Este, cum să spun, asemeni unei furtuni care mătură tot în cale. Acel uragan de care tot vorbesc eu de doi ani. Un uragan care distruge totul, lăsând în urma lui numai prăpăd. Și tăcere. O tăcere adâncă. Care doare. Indefinită pentru cei din jurul tău, dar atât de plină de sensuri pentru tine. Nimeni și nimic nu va înțelege ce este în sufletul tău. Nimeni și nimic nu poate readuce părțile frumoase din trecut înapoi în viața ta. S-a șters. Delete. Degeaba cauți. Mintea ta refuză să mai readucă informațiile. Nimic nu te sperie mai mult decât tăcerea din sufletul tău. Î n timp, ea devine asemeni unui lac într-o zi frumoasă de vară. De o frumusețe ieșită din comun, dar...fără sens dacă ești singur. Când primești pe altcineva în sufletul tău... Știi. Știi că nu vine acolo pentru a umple golul acela, ci pentru a construi împreună un alt vis, o altă realitate a vieții t

Povestea unei cești de cafea

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi amuzată. Prietena mea îmi spunea zilele trecute că orice problemă are o rezolvare. Și sunt convinsă de asta. Doar că timpul...până la rezolvare  e greu. Revenind asupra ultimului articol... Fiecare loc are amprenta celor care stau acolo. E foarte greu să ștergi o "amprentă" Știu acest lucru pentru că eu am încercat ani de zile să fac asta.🙂 Intr-un final, am crezut că am reușit,  dar nu a fost să fie. Am plecat și am luat-o de la capăt.  Uite-așa! Despre acest lucru am citit un articol ieri, foarte interesant scris de un biolog renumit. Dacă retin bine, titlul era ceva de genul: Nu ești cine crezi că ești. Simpatică teorie. Demonstrată de altfel. Te pune cu totul pe gânduri. Dar despre ea...într-o altă seară. În seara aceasta : Povestea unei cești de cafea. O poveste spusă de marele părinte Arsenie Boca. Noi, cei din România,  știm cine este. Pentru cei din afara țării care citiți: părintele Arsenie este un mare sfânt

Lumea văzută prin ochii mei

Mi-am pus ochelarii pe nas și am deschis ochii să văd mai bine! Poate, mi-am zis în gând, poate o să văd frumusețea din lumea aceasta. Și am deschis ochii cât de mult am putut. Am privit cu atenție în jurul meu... Viața, viața e o înșiruire de evenimente frumoase, triste, amuzante, dramatice. Evenimente care te marchează, care te schimbă, care te maturizează... Lumea pe care o văd eu nu este perfectă! Lumea pe care o văd eu este complicată! Aș vrea să pot schimba ceva. Aș vrea să pot mângâia cu degetele mele fiecare moment din viața mea și să îl fac mai frumos, mai bun sau mai spectaculos. Dar nu se poate! Nici unul dintre noi nu-și poate schimba destinul. Putem însă să facem lucruri mărunte, care să ne facă să ne simțim fericiți. Îmi aduc aminte de un film, cred că November se numea,  în care personajul principal încerca să trăiască la maxim fiecare clipă pentru că știa că mai are foarte puțin de trăit. De multe ori m-am gândit cum ar fi să știi că zilele tale sunt numărat