Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi cu interes.
Ieri a fost prima zi când am reușit performanța de a nu butona televizorul și telefonul în căutare de știri proaspete, pâna seara pe la 22, 30.
Și să văd și să nu cred!
Nu cred că acum apare sfatul: încercați să stați acolo...bla, bla, fiți responsabili...bla.
Mă de v-ar pupa toți și de ar strănuta puțin pe voi, mai că nu aș fi tristă chiar de loc.
Între râs și plâns.
Felul în care se iau măsurile peste tot, te îndeamnă la o meditație profundă.
Eu m-am gândit zilele acestea la bătrânii de la azile. Ce or face ei? Sunt cei mai expuși.
Am sunat...să întreb, că nu pot merge, că nu mă lasă răceala.
Tristețe.
Greu, a fost răspunsul. Greu. Dacă până acum era greu să găsești dezinfectante omologate, vă dați seama că acum e aproape imposibil. Nu mai zic de prețuri.
Am închis telefonul cu sufletul greu, încărcat de povara unei neputințe crâncene.
Cine are grijă de bunicii noștri?
Numai bunul Dumnezeu, mi-ar răspunde străbunii mei.
Gândul meu a zburat apoi la copii de la Valea Plopului. Acolo unde în Ajunul Crăciunului am ajuns încărcați de atâtea bunătăți.
Ce fac ei acum?
Dacă fiecare stăm acasă, ei ce fac?
Am citit ieri un mesaj a părintelui Tănasie că sunt bine, se descurcă.
Nici nu putea să spună altfel, pentru că permanent cuvintele rostite sunt: Bunul Dumnezeu are grijă ca în fiecare zi să avem de mâncare.
Am citit tot în seara aceasta despre granițele închise la vecinii noștri.
Nu m-am mirat.
Era de așteptat.
Sunt convinsă că într-un fel sau altul se vor găsi soluții pentru cei care au rămas pe drum, care nu au ajuns acasă. Și vor ajunge.
Dar mă întreb cât de disperat ești să pleci la drum în astfel de condiții? Merită riscul?
Totuși nu înțeleg un lucru.
Stăm acasă.
Încercăm să nu răspândim...ce?
Să nu ne îmbolnăvim ca să nu răspândim.
Cred.
E o perioadă de încercare.
S-au instalat corturile de triere.
Ce?
Grele răspunsuri. Nici măcar nu pot să le scriu, dar în mintea mea răsună așa ca un clopot dogit. Le știu și eu și alții.
Până una alta mai tăiem un porc, mai facem un cozonac, o ordine de Paști și ne ducem viața cât se poate de " normal" într-o situație anormală.
Pentru voi,
Încă făcând haz de necaz,
T. A.
P.S. Au început insomniile.
Ieri a fost prima zi când am reușit performanța de a nu butona televizorul și telefonul în căutare de știri proaspete, pâna seara pe la 22, 30.
Și să văd și să nu cred!
Nu cred că acum apare sfatul: încercați să stați acolo...bla, bla, fiți responsabili...bla.
Mă de v-ar pupa toți și de ar strănuta puțin pe voi, mai că nu aș fi tristă chiar de loc.
Între râs și plâns.
Felul în care se iau măsurile peste tot, te îndeamnă la o meditație profundă.
Eu m-am gândit zilele acestea la bătrânii de la azile. Ce or face ei? Sunt cei mai expuși.
Am sunat...să întreb, că nu pot merge, că nu mă lasă răceala.
Tristețe.
Greu, a fost răspunsul. Greu. Dacă până acum era greu să găsești dezinfectante omologate, vă dați seama că acum e aproape imposibil. Nu mai zic de prețuri.
Am închis telefonul cu sufletul greu, încărcat de povara unei neputințe crâncene.
Cine are grijă de bunicii noștri?
Numai bunul Dumnezeu, mi-ar răspunde străbunii mei.
Gândul meu a zburat apoi la copii de la Valea Plopului. Acolo unde în Ajunul Crăciunului am ajuns încărcați de atâtea bunătăți.
Ce fac ei acum?
Dacă fiecare stăm acasă, ei ce fac?
Am citit ieri un mesaj a părintelui Tănasie că sunt bine, se descurcă.
Nici nu putea să spună altfel, pentru că permanent cuvintele rostite sunt: Bunul Dumnezeu are grijă ca în fiecare zi să avem de mâncare.
Am citit tot în seara aceasta despre granițele închise la vecinii noștri.
Nu m-am mirat.
Era de așteptat.
Sunt convinsă că într-un fel sau altul se vor găsi soluții pentru cei care au rămas pe drum, care nu au ajuns acasă. Și vor ajunge.
Dar mă întreb cât de disperat ești să pleci la drum în astfel de condiții? Merită riscul?
Totuși nu înțeleg un lucru.
Stăm acasă.
Încercăm să nu răspândim...ce?
Să nu ne îmbolnăvim ca să nu răspândim.
Cred.
E o perioadă de încercare.
S-au instalat corturile de triere.
Ce?
Grele răspunsuri. Nici măcar nu pot să le scriu, dar în mintea mea răsună așa ca un clopot dogit. Le știu și eu și alții.
Până una alta mai tăiem un porc, mai facem un cozonac, o ordine de Paști și ne ducem viața cât se poate de " normal" într-o situație anormală.
Pentru voi,
Încă făcând haz de necaz,
T. A.
P.S. Au început insomniile.
Comentarii
Trimiteți un comentariu