Timp de meditație

Viața își continuă parcursul, cu virus sau fără.
Suntem toți îngrijorați de situație, dar majoritatea nu respectă nimic din recomandări. Tipic omenesc.
Nici nu mai contează din ce țară ești, că oamenii sunt îngroziți, dar nu atât de mult încât să se conformeze. 
Unii ar vrea să-și continue viața normal, dar nu pot.
În jurul lor totul se închide.
Libertatea de mișcare nu mai există.
Aceasta va fi drama cea mai mare. Când ești învățat să ieși pe ușă dimineața și să te întorci seara, sau la sfârșit de săptămână să pleci pentru câteva zile în țară sau afară...și dintr-o dată: bum.
Stai acasă.
Și stai...
Stai...
Stai...

Lucrezi de acasă, dar sincer nu este același lucru.
Nu ai starea necesară, nu ai zâmbetul, puterea de muncă fără să punem la socoteală copii care dau buzna peste tine, sau mâncarea care trebuie făcută, sau...altele.

Ironic...revenim la familie.
Familia care a fost atât de disprețuită în ultima vreme.
Familia care era cândva celula societății.
Familia.
Nu orice fel de familie.
Familia restrânsă.
Aici e drama.

De ce? mă întrebați voi șoptit.
Păi simplu.
Familia: mama, tata, copii.
Nu neamuri. Nu bunici.
Ni se spune clar: copii să nu stea cu bunicii. Copii sunt purtători și bunicii sunt cei care își pot pierde viața cel mai repede.

Deci....Familia.
Acum vă pun o întrebare simplă: Câți dintre dumneavoastră sunteți "bogați"?
Nu, nu bogăție materială, aceasta încă nu contează.
Bogăție: că aveți soț/soție, copii.
De ce această întrebare?
Pentru că în ultima vreme, așa de câțiva ani, divorțurile au fost la ordinea zilei.
Familii despărțite, din diverse motive, care acum...în fața realității, morții, chiar nu mai contează.
Alții nu au avut timp să-și întemeieze o familie din cine știe ce motiv. Care repet, nu contează.
Singurătate...
Ținând cont de această realitate, ne trezim izolați în case fără să avem cu cine vorbi, fără să te enervezi pe cineva că-și aruncă toate hainele în toate părțile, fără să....simți că trăiești!

Este un timp de meditații.
Meditație în fața morții.
Cine suntem?
Ce ne-am dorit de la viață?
Ce am realizat până acum?
Și încă o întrebare interesantă, care mă bântuie de câteva zile, zile în care răceala asta nu-mi dă pace:
Ce las în urma mea? 

Sunt de 10 zile în casă. Am ieșit de 3 ori până la farmacie să mai iau paracetamol și apoi să cumpăr doar necesarul. Aici, totul e normal. Prea normal. Lumea nu ascultă, e pe stradă.
Nu avem cazuri confirmate pentru că ...
pentru că....
Suntem în România. Cred că am spus totul.

În prima săptămână m-am enervat pe tot ce se întâmplă, mi s-a părut atât de nedrept.
Acum, am trecut la liniște.
Mi-am dat seama că nimeni nu are grijă de mine. Doar eu pot să o fac. Am grijă de mine și de cei dragi din jurul meu.
Îmi fac timp să sun sau să trimit mesaj la toți cei dragi, la toți cei care într-un fel sau altul fac parte din viața mea. Apoi încerc să scriu pentru că voi faceți parte din viața mea.
Știu însă un lucru:
Într-un fel sau altul experiența aceasta o să ne transforme.

Pentru mine această stare de spirit am mai trăit-o o dată, în urmă cu trei ani, când toată realitatea mea s-a prăbușit. A fost extrem de greu să mă regăsesc și să mă ridic de jos. Un nou început, o nouă viață.
Poate de aceea privesc totul mai detașat.

Acum...
suntem în fața unei provocări uriașe.
Într-un fel sau altul este un examen al vieții pentru cei mai mulți dintre noi.
Să avem grijă de noi și de alții.
Simțul civic.
Să fim oameni.
Bunătate, omenie, respect...

Nu uitați:
Exist, gândesc și trebuie să mă bucur de tot ce am!
Să fiu împăcat cu sufletul meu, cu cei din jur.
Să ridic fruntea și să-mi spun: Totul o să treacă. E Cineva acolo, care-mi poartă de grijă.
Încredere,
Nădejde,
Iubire
Și multă, multă credință.

De ce? șoptiți voi.
Pentru că ne dă SPERANȚĂ!

Speranța în ziua de mâine!

Pentru voi,
      T.A.