Cu gândul la Nichita

Mi-am prins flori în păr și privesc spre voi.
Am lăsat gândurile negre în urmă și privesc doar spre ziua de azi. Nu mâine, nu altă zi, doar azi.
Ce fac azi?
Cum reușesc să-mi termin toate sarcinile care vin valuri, valuri de la serviciu?
Cum reușesc să mă adaptez la lumea aceasta nouă în care degetele mele nu se mai dezlipesc de tastatură? Îmi vine să râd când mă văd trecând de la un dispozitiv la altul, cum mă izolez într-o cameră și ca să nu intre nimeni mai pun și un scaun în fața ușii. Doamne ce rău am ajuns!

Mă descurc, învăț din mers, dar îmi lipsește pregătitul de dimineață, întâlnirea, povestea și zâmbetul acela de la prima oră care dispărea după zece minute.
Îmi lipsesc tocurile. Mă tot distrez eu spunându-mi că o să ies îmbrăcată elegant ca să fac sport, dar normal că nu o fac...mi-e prea lene.
Singurul lucru care am reușit să mi-l impun a fost să ies din pijama.
Și să-mi fac un program pe ore cu tot ce am de rezolvat.
Merge, vă spun eu. Gândirea e alta, tonusul e schimbat.
Poate e iluzia unei vieți normale, deși nimic nu e normal.
Cine știe!

Nu știu voi, dar eu m-am învățat cu gândul că trebuie să trec prin boala aceasta. Dacă o să fiu asimtomatică sau nu, cine știe. Probabil că nu, am prea multe ca să scap ușor.
Dar...
Nu putem renunța la luptă.
Nu putem renunța la speranță.
Nu putem trăi doar cu frică.
Trăim viața așa cum e, o acceptăm, încercăm să o transformăm în momente frumoase, interesante alături de toți cei apropiați.
Nu mai urmăresc știrile. Mă uit cu multă atenție la cei din jur, la oamenii care nu mai suportă să stea închiși între ziduri, la copii care râd câteva minute când stau afară. Comportamentul s-a schimbat.
Oamenii au devenit mai responsabili.
Oare de ce este nevoie să vină o boală ca să ne schimbe prioritățile?

Citeam astăzi un interviu cu Nichita Stănescu și mi-a plăcut extrem de mult.
Întrebat de omul din versurile sale: "Oh, am fost un om frumos/Și subțire, foarte palid", el răspunde că aproape l-a uitat.
Răspunsul următor, însă,mi-a îndurerat sufletul:

"Te rănește existența și te schimbă. Mi-e și frică să mă uit în oglindă".

Am simțit adevărul acestor cuvinte și m-am cutremurat.
M-am întrebat toată ziua dacă avem curajul să ne privim în oglindă, să vedem cât de mult ne-a afectat existența. Curios fapt că ne oglindim în zilele acestea mult mai mult decât înainte, pentru că ne vedem propriu chip atunci când vorbim cu apropiații sau la serviciu pe dispozitivele acestea frumoase.
Suntem la fel?
Nu. Existența ne rănește clipă de clipă și noi ne transformăm. Unii suntem mai frumoși sufletește, alții...devin din ce în ce mai urâți. În această perioadă tristă sufletul se oglindește tot mai mult pe chip.

Trăim vremuri tulburi, cu provocări care vin la tot pasul, reușim însă să trecem prin ele, să le descâlcim, să înaintăm, să ne liniștim?
Avem curajul de a da exemple frumoase copiilor noștri?
Ne ridicăm de jos și luptăm? Pentru noi, pentru copii, pentru viitor.
Lupta este cu voința noastră. Ea tinde să ne lase baltă, e prea sătulă să fie acolo în prima linie.
Apoi...revine spectaculos.
Mergem mai departe.

Închei în seara aceasta tot cu Nichita...

În măsura în care am reușit să dau ceva temeinic, folosind limba română care îmi este și patrie totodată, a fost o urmare a efortului meu de a privi lumea în mod mirat și curios.

Priviți lumea în mod curat și curios și lăsați în urma voastră ceva temeinic.
Pentru voi,
       T.A.